Cu toții avem nevoie să înțelegem lumea în care trăim pentru a ne simți în siguranță. De ce, cum și când să le vorbim copiilor despre război, în condițiile în care și nouă ne este greu să înțelegem anumite aspecte ale realității pe care o trăim în aceste zile?
Speranța Farca, psihanalist și autor a numeroase articole și cărți dedicate părinților, ne-a răspuns la aceste întrebări și ne-a oferit idei valoroase de care să ținem cont în discuțiile cu copiii noștri pe tema războiului.
Potrivit specialistului, copiii au dreptul să fie ajutați să înțeleagă ce se petrece, au nevoie să fie încurajați să-și exprime emoțiile și să fie asigurați de faptul că nu sunt singuri.
Când le vorbim copiilor despre război?
Când întreabă ei! Discuția pe care o avem cu copiii este pentru ei și e necesar să fim atenți la nevoile lor de comunicare. Dacă ei nu ne întreabă și știm că se frământă, putem deschide noi discuția. Ce știu deja? Ce spaime au? Cum înțeleg ei situația? S-ar putea să vedem că nu au nevoie nici de răspunsuri, nici de soluții. Au nevoie să fie ascultați, să fim prezenți lângă ei și să le auzim temerile și fantasmele.
Sigur că e importantă și pentru noi această discuție. Nu o putem purta cu copilul dacă ne simțim copleșiți de propriile noastre spaime. Avem nevoie să ne acordăm timp pentru a ne procesa emoțiile, pentru a nu i le oferi copilului în stare brută. Dacă nu ne simțim în stare îi putem spune onest copilului că suntem prea emoționați și îi putem orienta către altă persoană care le poate sta la dispoziție.
Cum le vorbim copiilor despre război?
Ascultându-i! Copiii nu au nevoie de răspunsuri, ci să li se asculte fantasmele și temerile, să se poată juca în liniște, să-și exprime liber îngrijorările. Pentru aceasta este important ca noi înșine să ne înțelegem propriile noastre spaime.
Pe noi, adulții, ne ajută să fantasmăm în jurul unor soluții. Copilul, însă, nu are nevoie de soluții; lui îi este suficient să știe că părinții îi sunt alături în orice împrejurare, oricare ar fi aceasta.
Copiii foarte mici poate au nevoie să se exprime verbal prin intermediul unui desen pe care să ni-l explice, prin intermediul unui joc pe care să-l jucăm împreună conform regiei sale sau prin intermediul unui cântecel pe care îl compune.
Oricum s-ar petrece această discuție, să ne amintim că e important să ascultăm copilul și nu să-i oferim răspunsuri necerute sau nesincere. De asemenea, nu ne ajută să încărcăm discuția cu spaimele noastre, căci copilul nu are capacitatea de a ne liniști.
În raport cu un subiect care-l îngrijorează pe copil, el are nevoie să simtă că nu este mințit, că este acceptat cu toate fantasmele sale, că nu va fi părăsit și că nu i se va cere lui să suporte angoasele părinților.
Cât vorbim cu copiii despre acest subiect?
Cât au ei nevoie!
Și în mintea noastră, ideea războiului este legată de istoria bunicilor sau a străbunicilor sau de prezentul unor locuri îndepărtate. Faptul că am putea trăi experiența unui război ne creează și nouă o senzație de irealitate.
Copiii procesează mai bine decât noi informația, dar au nevoie de mai mult timp și de libertate de fantazare. În raport cu întrebările și cu jocurile lor e nevoie să avem răbdare și să fim disponibili oricât au ei nevoie. De asemenea, e recomandat să fim toleranți și să nu intervenim moralizator asupra fantasmelor în evoluție ale copiilor.
Unii copii revin asupra acestui subiect mult timp, reluându-l iar și iar, în timp ce alții pot trece mai departe fără să-i dea prea mare importanță. Ritmul și felul în care integrează copiii această realitate le aparține.
Încercăm să direcționăm jocul copilului într-o direcție morală?
Nu! Copiii se exprimă cel mai bine prin joc. Astfel, în timpul unui război este cât se poate de obișnuit jocul „de-a războiul și de-a moartea”. Copilul va fi cel care împușcă, cel care conduce tancul, cel care aruncă bombe din avion; tot el va fi cel care este împușcat, călcat, explodat. Copilul se joacă „de-a toate acestea”, cei care le practică sunt adulții. În raport cu violența războiului adulților, ar fi culmea să moralizăm copiii pentru că se joacă de-a ce văd!
Ne ajută să ne gândim că aceste jocuri, cu toată violența lor, sunt terapeutice pentru copil, astfel că nu este cazul să intervenim cenzurativ. Copilul are nevoie să simtă spațiul jocului ca fiind sigur și în controlul lui, fără să se confrunte cu judecata noastră.
Cum liniștim copilul?
Înțelegând ce și cum gândește! Pentru a liniști copilul, avem nevoie să înțelegem ce îl sperie și cum gândește. De aceea voi da câteva repere despre unele aspecte în care gândirea copilului diferă de a noastră.
„De ce?”-ul copilului este de fapt „Pentru ce?”.
Când copilul întreabă „De ce e război?” putem traduce aceasta prin: „Cum mă va afecta războiul pe mine?”. Doar un copil mai mare are nevoie să înțeleagă cauzele, motivele și contextul. Copilul mic este interesat strict de consecințele directe asupra lui, personal.
Copilul vede oportunitatea.
Copilul, spre deosebire de adulții adesea pesimiști, gândește în termeni de oportunitate. El se va gândi că războiul i-ar oferi o aventură, posibilitatea de a nu se mai duce la grădiniță, șansa de a se răzbuna pe tata, care l-a certat, sau pe mama, care nu se lasă înduplecată să-i accepte dorința de a nu se spăla pe dinți. Asta nu înseamnă că este rău și machiavelic; copilul doar se simte în siguranță în lumea aceasta în care nu poate concepe ceva potrivnic. Spre deosebire de noi, el nu are capacitatea de anticipare a consecințelor reale ale războiului și nici experiențe care să-l fi traumatizat.
Copilul înțelege războiul din experiența personală.
Și noi, ca și copilul, când gândim asupra războiului reactivăm experiențe de agresiune din trecut. Observăm cât de lesne intrăm într-unul dintre rolurile traumei, așa cum am făcut-o adesea în viața noastră. Ne identificăm cu agresorul, victima, salvatorul sau cu observatorul, în funcție de experiențele personale.
Copilul e mai puțin traumatizat, dar s-a întâlnit și el cu agresiunea, iar acum este un bun moment să-și evoce și să ne povestească propriile lui războaie purtate în familie, la grădiniță, în parc. De la situația generală se va ajunge repede la experiențele în care el s-a simțit în stare de „război”.
Ca părinți, am putea profita de această deschidere a copilului pentru a-i înțelege experiențele concrete și soluțiile pe care le-a găsit. Îl vom ajuta să-și exprime furia, neputința și frustrarea în raport cu întâmplări pe care el le-a perceput ca fiind abuzive, chiar dacă noi suntem ținta și chiar dacă este vorba doar despre niște măsuri educative. Ascultându-l și fiindu-i alături îi arătăm că nu este singur.
Copilul se identifică în joc și cu personajele negative.
Copilul, prin jocul său, își dorește să controleze situația și nu să o suporte pasiv. De aceea, el se va identifica pe rând cu toate personajele sau își va alege un preferat după propria lui logică (pentru că e puternic, pentru că e mic, pentru că are mașini de război care-l fascinează).
Cum ar putea să înțeleagă un atacator dacă nu se pune în locul lui? Cum ar putea să înțeleagă celelalte roluri dintr-un război dacă nu le joacă conform cu spaimele sale cele mai mari? Ar fi bizar să intervenim moralizator în jocul copilului pentru a-l direcționa. Cui i-ar fi de ajutor să luăm jocul copilului în serios?
Ce vor înțelege copiii din discuția despre război?
Câte ceva din istoria noastră!
Copilul, pentru a învăța să vorbească, a fost nevoit să înțeleagă limbajul nonverbal și cel paraverbal: mimica, gestica, intonația, nuanțele privirii, alternarea vestimentației, schimbarea mirosului și multe altele. Deci nu contează chiar atât de mult ce îi spunem copilului, ci felul în care ne raportăm noi la subiectul acesta.
Prin disponibilitate și deschidere reală în fața copilului putem consolida relația de intercunoaștere. Putem afla temerile și experiențele copilului și îi putem povesti despre experiențele noastre cu agresivitatea.
Nu trebuie să ne ferim de copilul nostru, căci oricum știe cam totul despre noi. Nici nu avem motive să credem că aspectele noastre negative îl vor influența. Acestea îl vor atrage ca un magnet doar dacă sunt ascunse.
În concluzie, discuția cu copilul privind subiectul războiului nu este neapărat despre un război concret petrecut peste graniță, ci mai mult despre „războaiele” din familia și istoria noastră și a lui. Este despre rușinea, despre agresivitatea, despre vinovăția și mai ales despre neputințele cu care ne-am confruntat.
Oricât de grele ar putea fi aceste discuții, ele ne pot apropia și mai mult de copiii noștri, ne oferă ocazia să ne cunoaștem mai bine și să fim recunoscători pentru faptul că suntem împreună.
Acest articol a fost realizat împreună cu Speranța Farca, psihanalist și autor a numeroase cărți și articole dedicate părinților.
