De cele mai multe ori copiii nostri nu se simt valorizati de catre parinti sau profesori, lucru dorit de copii si recomandat de psihologi. Ce rezultate ar fi daca profesorii si-ar valoriza mai des elevii sau daca ei, profesorii ar fi valorizati de catre superiorii lor? De ce ne este mai simplu sa criticam decat sa laudam?
Cristina Negut ne ofera raspunsuri utile la intrebarile pe tema valorizarii dintre parinte si copil sau profesor si elev, pentru o comunicare mai eficienta si rezultate scolare mai bune.
Interviu realizat cu Cristina Negut, trainer in comunicare, in cadrul emisiunii „Meditatii pentru parinti”, realizata de Adriana Titieni
A: Ce putem face astfel incat comunicarea dintre parinte si copil sau profesor si elev sa fie cat mai buna si lucrurile sa intre pe un fagas normal?
C: Am putea face multe lucruri. Subiectul acesta mi-a fost propus de fiica mea intr-o discutie in care imi spunea :“E asa de greu cand nu te lauda cineva, si mai ales la scoala, numai de lucrurile rele isi amintesc profesorii!”.
Valorizarea e ceva ce nu prea mai gasim astazi, e un lucru rar. Ni se pare ca toate problemele ne-au coplesit si valorizarea nu mai ajuta la nimic. Va incurajez sa incercati voi, parintii, fata de copii o valorizare, pentru oricare motiv mic pe care il intalniti in viata voastra, si apoi sa va ascultati si sa vedeti cum o sa va simtiti. Acelasi indemn l-am dat profesorilor, pentru ca incepusera sa se planga de elevii lor, uneori pe buna dreptate, alteori pentru ca erau ei insisi coplesiti de multimea de cereri si provocari, planuri de lectie, poate si pentru ca erau multi copii intr-o clasa. Mi-am dat seama ca a oferi valorizare unui elev poate calma grozav o clasa de elevi. Pe de o parte, pentru ca e ceva ce nu se practica si copiii initial sunt uimiti, pe de alta parte, in clipa in care incepe sa curga acest rau de “bravo!”, “imi place ce ai facut”, incarca de energie pozitiva si… e greu sa-l opresti dar e mai greu sa-l pornesti. Cred ca asa e si pentru profesori. Am descoperit asta incepand sa lucrez acum cateva saptamani intr-o scoala generala si intr-un liceu. Am acceptat sa lucrez acolo pentru ca vroiam sa ma racordez in mod direct la acest spirit, dincolo de ceea ce fac cu profesorii. Am fost uimita sa-mi dau seama ce aer viciat am putut sa respir pentru o ora, intr-o cancelarie.
Va marturisesc despre mine: m-am simtit poluata, mi-am dat seama cate lucruri se pot spune doar ca sa fie spuse, cat de putin se construieste realmente, si m-am gandit ce frumos ar fi sa existe intr-un colt al cancelariei o placuta mica de pluta in care profesorii sa-si lase cate un gand bun. Ce schimbare ar fi putut fi! Valorizarea mi se pare o nevoie majora, mai ales astazi, cand atatea ne coplesesc, iar in relatia profesor – elev, obtinerea disciplinarii la copiii cu care lucreaza mi se pare o solutie atat de simpla. Am aplicat-o si a fost foarte usor. Simplul fapt ca invatatorul a spus la clasa “ Ma bucur ca sunteti cu totii la timp, in bancile voastre!” a fost momentul in care ochii copiilor au fost indreptati catre invatatoare si orice le-a cerut ulterior a venit pe un fond de blandete, de cald, de valoros. De ce nu facem asta mai des?
A: Nu avem exercitiul. Noi avem exercitiul criticii. In societatea romaneasca, critica este considerata arma omului destept. Intr-o institutie sau intr-un birou este acceptat cel care face poante sau ironii pe seama celorlalti. E adevarat?
C: Din pacate si eu constat ca e adevarat. Oamenii care zambesc si se bucura de tot sunt considerati naivi. “A fi” asa cum simti este in ziua de azi taxat; “a avea” este ceea ce conteaza. Cred ca solutia este “a fi” si “a avea” in mod dozat: naivul “a fi” care reuseste sa aiba spirit, blandetea si naivitatea sa trezeasca din amorteala “ironicul” care nu-si da seama cat polueaza in jur. Mie combinatia asta mi-a placut foarte tare si am vazut-o de curand la o clasa de copii in care acidul si ironicul clasei a fost pus in lumina de un naiv si un bleg, care statea frumos in banca lui. El, celalalt, ironicul, a reusit sa spuna cu mare dezinvoltura toate cuvintele urate pe care pana atunci le spunea, numai ca tot laudandu-l si apreciindu-l pentru ceea ce a facut si-a dat seama ca ce spunea erau niste lucruri rele, grave, si degeaba. El si-a dat seama ca a fost invitat pe o scena unde credea ca detine locul principal si incet-incet, repetand acest rol, dar in fata reflectoarelor, a fost detronat de el insusi.
Ma intorc la valorizare si repet: trebuie sa ne aducem aminte ca ei, copiii, fac lucruri. Lucrurile sunt bune sau mai putin bune…lucrurile sunt, exista. Noi, adultii, trebuie sa cunoastem copiii din fata noastra si nu putem sa-i cunoastem bine decat prin prisma a ceea ce ei fac, si mai mult decat atat, prin ce le oferim noi in relatia cu ei. Doar atunci ii cunoastem real. Pentru ca, de exemplu, nu toti copiii se simt iubiti pentru ca sunt valorizati. Unii copii vor doar sa fie apreciati pentru ca iubesc ceea ce fac si atat. Ei au nevoie de incurajari din partea persoanelor apropiate, adica parintii intr-o prima faza, apoi vin si antrenorii si profesorii. Profesorii, in schimb, au nevoie de valorizare in primul rand de la superiorii lor, apoi de la colegii lor, de la elevi si de la parinti.
A: Noi valorizam ducand cadouri. Nu la asta ne referim, e vorba de un telefon dat profesorului sau dirigintelui in care-i spunem: “Are copilul meu un caiet din care am inteles toate explicatiile dumneavoastra; felicitari, domnule/ doamna profesor!”.
C: Da, sau ii pot transmite directoarei laude pentru profesori, si astfel s-ar mai lumina situatia. Eu lucrez cu dascalii si stimulez oferirea de astfel de mesaje cadou. Colegii ar trebui sa-si faca timp sa vorbeasca si despre ei, nu numai despre materii, despre elevi sau strategii. Ei insisi au nevoie sa fie valorizati. Din acest motiv superiorii au nevoie sa invete sa-si valorizeze subordonatii si atunci vor avea mai mult de castigat si lucrurile vor merge mai bine. Dascalii sa se valorizeze intre ei, dascalii sa ofere valorizari copiilor, si mai am chiar o noutate: dascalii pot sa ceara valorizare de la elevii lor, pentru ceea ce fac, pentru ceea ce ii invata, pentru munca lor din ora respectiva. Este un lucru pe care daca dascalii l-ar face, l-ar cere onest de la elevii lor, situatia ar fi mult mai buna. Copiii au abilitatea de a fi onesti; ei stiu sa se evalueze bine unii pe altii, nu au o problema cu asta. Sa faca si dascalii acest lucru, sa le ceara elevilor sa le scrie pe o hartie un lucru bun pe care ei cred ca l-au facut, iar copiii sa le ofere valorizare. Si uite asa se va desfunda canalul asta unde nu exista decat informatie.
