In fiecare zi luptam cu vointa noastra, ne impunem motive, scopuri si diverse dorinte, pe care incercam sa le indeplinim. Un copil sau un adult poate realiza diverse activitati din proprie initiativa, ca rezultat al dorintei. Exemple: „vreau sa ma trezesc mai devreme maine, sa repet la matematica”, „vreau sa citesc mai mult”, „vreau sa invat sa inot” sau: „nu vreau sa mai intarzii la serviciu”, „vreau sa petrec mai putin timp in fata calculatorului”.
In momentele de furie, enervare sau tensiune „nu vreau” este cel mai des raspuns al unei persoane, careia i se cere pe un ton ridicat sa faca un anumit lucru. Daca mesajul ar fi fost transmis cu o tonalitate scazuta, cu un limbaj care nu ar fi sugerat ca este un ordin sau chiar printr-o rugaminte, persoana respectiva ar fi raspuns “nu pot” chiar daca activitatea respectiva i-ar fi displacut.
Acesta este unul dintre cele mai bune raspunsuri in ceea ce priveste comunicarea pozitiva cu cei din jur, deoarece persoana si-a evaluat posibilitatile si a constatat ca nu este in stare sa indeplineasca sarcina respectiva ori dorinta celuilalt. Insa, poate nu este un raspuns final, existand posibilitatea sa se continue discutia si nu sa se inchida brusc, ca in cazul lui „nu vreau”.
Dar nu intotodeauna „nu pot” este un raspuns real deoarece intervine obstacolul de natura psihologica iar nivelul de dificultate al unei activitati este perceput diferit de aceeasi persoana, in momente diferite. Persoana fie se supraapreciaza, fie se subapreciaza. De aceea, este nevoie de impunerea efortului voluntar, sustinut de afectivitate si atentie.
Copiii insa spun mai des „nu vreau” din dorinta de a le arata celorlalti ca sunt mari, ca nu sunt „bebelusi” si de aceea le este foarte greu sa recunoasca ca nu pot indeplini sarcina. Intervine mecanismul de aparare in fata obstacolului iar copilul va spune:
• „nu vreau sa intru in apa” (ii este frica de necunoscut, il inhiba imensitatea piscinei ori a marii);
• „nu vreau la gradinita” (se sperie de faptul ca nu va reusi sa rezolve fisa la matematica, copiii nu se joaca cu el, etc);
• „nu vreau sa mananc” (ii este teama ca va fi certat daca termina tot ce este in farfurie)
Atunci cand copilul va raspunde „nu pot”, se constata un progres in dezvoltarea lui, copilul anticipand resursele de care are nevoie, activitatile pe care va trebui sa le indeplineasca si finalitatea actiunii. Dar, pentru a nu gresi in evaluarea lui, cei din jur trebuie sa-l sprijine permanent, sa-l invete sa-si construiasca planuri de actiune, sa-si ordoneze activitatile, sa-si impuna obiective si motive. Astfel, atitudinea copilului va fi echilibrata si copilul va reusi sa indeplineasca o sarcina. In cazul in care rezultatele nu vor fi maxime, critica va fi indreptata constructiv: „Hai sa vedem unde ai gresit”, „Daca ar fi s-o iei de la capat, ce crezi ca nu a functionat?”
Adoptarea unei hotarari, trecerea propriu-zisa la actiune se bazeaza pe urmatorii factori:
• trasaturile de personalitate ale fiecarei persoane;
• informatiile pe care le are;
• experienta succesului si a esecului;
• sustinerea celor din jur.
De foarte multe ori se spune „daca vrei, poti!”, insa este bine sa ne concentram si pe motivele care determina copilul sau adultul sa refuze o activitate. Exista situatii in care sarcina i se poate parea foarte dificila, datorita formularii ei.
Exemplu: problemele de matematica care au enuntul pe o jumatate de pagina iar rezolvarea este foarte simpla. Un alt exemplu este situatia in care il rugam pe copil sa dea jucaria si altui copil iar el spune „nu vreau”. De fapt, ii este greu sa renunte la acel obiect cu valoare afectiva pentru el; in acel moment ii este teama ca un alt copil il poate priva de jucaria sa draga. Dar, discutand cu el si asigurandu-l ca totul va fi bine, ca va primi jucaria inapoi, copilul isi va schimba atitudinea si va o imprumuta si altui copil.
Daca putem sa ne evaluam corect, atunci vom incerca si alte activitati care pana in acel moment ni se pareau imposibile, datorita subaprecierii personale ori aprecierii gresite a celor din jur.
