Se intampla deseori sa ne minta copilul si lucrul acesta ne deranjeaza. Ne enervam si recurgem la pedepsa, sperand ca situatia nu se va mai repeta. Oare ne-am gandit de ce minte copilul, ne gandim cu ce putem inlocui pedeapsa, ne intrebam daca pedeapsa aplicata copilului va avea consecinte negative asupra comportamentului sau in viitor?
A: Exista o teorie a unor psihologi conform careia pedeapsa nu face decat sa ascuta simtul practic al copilului, care va incerca sa nu respecte pedeapsa si chiar va gasi motivatii pentru nerespectarea ei. Este adevarata aceasta teorie?
M: Se pare ca si eu fac parte din aceasta categorie de psihologi, pentru ca intotdeauna m-am intrebat care este rolul educativ al unei pedepse insa nu am gasit un raspuns. Cred totusi ca pedeapsa nu are un rol educativ.
A: Sunt de acord cu tine dar vreau sa dau un exemplu din viata mea personala. Copilul cel mic al familiei noastre, Babu, are obiceiul de a minti. Nu minte de teama, de frica sau din anumite motive, ci minte pur si simplu. Nu minte in situatii grave. A invatat ca in clipa in care face o boacana e bine sa vina, sa spuna acasa si sa-si asume boacana.
De exemplu, in vacanta trecuta baiatul meu ar fi trebuit sa mearga in vizita la prietenul lui, Vlad. Din nefericire pentru el, nu a ajuns pentru ca a mintit. Am discutat cu el, i-am explicat de nenumarate ori faptul ca ma deranjeaza foarte tare atunci cand minte si ca prefer sa spuna adevarul, indiferent de ce face. A recunoscut ca au existat conflicte intre noi doar atunci cand l-am prins mintind dar nu au existat conflicte cand a spus adevarul. I-am spus ca o voi suna pe mama prietenului sau si ii voi spune ca nu-l mai las pe Babu la ei, pentru ca l-am prins mintind. Am incercat sa-l provoc sa spuna adevarul, i-am dat de inteles ca m-am prins ca minte dar a continuat sa spuna varianta lui. Nu era nimic grav insa atunci i-am spus “ Dragul meu, nu mai mergi la Vlad”. A fost o pedeapsa. De atunci sunt doua saptamani si ceva si nu a mai mintit. Acesta este un exemplu la teoria in care cred pentru ca am observat ca daca ii dai copilului pedepse pentru ca nu-si fac patul, va inventa o multime de alte lucruri care sa te provoace la noi pedepse sau va determina o alta persoana din familie (bunica, tata) sa le faca patul.
M: Ceea ce tu vrei sa modelezi din punct de vedere al comportamentului dezirabil, oricum nu se va intampla pentru ca ei vor inventa tot felul de solutii.
A: Am incercat tot ce mi-a stat in putinta incat sa-l determin pe copil sa spuna adevarul, insa pana la urma am recurs la pedeapsa. L-a miscat asa de tare acest lucru, incat de atunci nu a mai mintit.
M: Inteleg ca Babu trebuia sa se duca intr-o vizita. Care a fost, concret, minciuna lui?.
A: Avea de repetat la pian si in loc sa repete trei piese, a repetat doua si nu pana acolo unde ar fi trebuit. Primise o tema de care eu stiam pentru ca vorbisem cu profesoara de pian. El deschisese caietul si vazuse ce are de lucru dar nu si-a terminat tema de pian.
M: Este foarte important sa delimitam minciuna de imaginarul copilului. Daca pentru mine, ca adult este important sa nu spun adevarul, exista sanse foarte mari ca eu sa confund la copii, conservarea imaginii de sine cu minciuna. Exista aceasta posibilitate, dar pana nu verific si nu merg mai departe, nu am cum sa-mi dau seama ca Babu (cazul nostru) sa fi vrut sa-si conserve imaginea de sine, pentru ca el stia in sufletul sau ca nu a facut cele trei piese ci numai doua. Copilul a constientizat ca nu e corect si nu s-a simtit prea in regula cu stima de sine. Atunci s-a gandit ca o sa se duca la mama si o sa-i spuna ca a facut cele trei piese, indiferent de ce argumente de tip rational, logic sau cognitiv aduci tu ca parinte. La nivel emotional, el are nevoie sa-si conserve stima de sine, nu poate sa accepte faptul ca ar trebui sa se simta prost ca nu a facut asta, si pentru copil nu este minciuna.
Ceea ce pentru mine, ca adult, reprezinta o minciuna pentru el nu are nicio legatura. Este foarte important sa intelegem aceste lucruri si sa discutam despre ceea ce inseamna pedeapsa pentru ca sunt diferite forme si de asemenea, exista riscul ca anumite lucruri care de fapt sunt asumarea consecintelor propriilor fapte, sa para pedepse.
A: Nu stiu ce inseamna pedeapsa in final, insa in momentul respectiv am stiut clar, dandu-i sansa sa spuna de fapt adevarul sau, cum ai spus tu acum, sa spuna ca ar fi vrut sa faca lucrurile astea dar n-a fost in stare, ca nu avea chef. El avea sansa sa spuna adevarul pe care eu il cautam, si pedeapsa a fost mai degraba asumarea consecintei comportamentului lui.
M: Tu ii cereai “Babu recunoaste ca eu in momentul asta vreau sa ai o stima de sine redusa” si Babu se incapatana. Insistai iar raspunsul lui a pornit pe linia asta si asa a continuat. Deci practic, eu consider ca un adult in momentul in care da o pedeapsa, da o relatie de control: eu te pun sa faci asa pentru ca asa vreau eu, pe cand asumarea consecintelor propriilor fapte inseamna ca va urma o consecinta fireasca asupra a ceea ce faci tu. Aici as vrea sa subliniez ce am observat la parintii cu care lucrez acum. Foarte multi au ideea ca pedeapsa este cea care corecteaza, care disciplineaza si daca mai este si de natura fizica, face minuni.
Pedeapsa, mai ales cea fizica, va face ravagii de natura emotionala, care mai tarziu vor duce la carente afective, comportamente pe care copilul nostru le dezvolta pe baza de frica. Educatia nu are nicio legatura cu frica. Educatia are legatura cu fermitatea, cu autocontrolul, lucruri care sunt la polul opus fricii. Este drept ca in traditia romaneasca exista o cutuma, mai mult sau mai putin uzitata: bataia e rupta din rai, si pe mine mama m-a batut si uite unde am ajuns acum, unde da mama creste, a facut om din mine. La prima vedere poate parea ceva de acest gen, insa in momentul in care stai de vorba cu un adult care e agresat fizic, lucrurile acestea se vad, si stiti cine il dau de gol? Toate semnalele corpului lui, deoarece corpul, care este cel mai bun prieten al nostru, nu uita absolut nimic niciodata suferinta, frica si neputinta pe care le simti in momentul in care esti batut.
De foarte multe ori tu nici macar nu stii aceste lucruri. Va spun din experienta unui copil batut, care am fost eu; in conditiile alea singurul lucru care vrei sa i se intample tatalui sau mamei tale care te agreseaza este sa ii faca sa inceteze toata aceasta suferinta fizica. Parintii mei au fost foarte mult convinsi ca in momentul in care aplica pedeapsa corporala, ei vor face minuni. Este fals, pentru ca minunile sunt negative, in sensul ca vei crea resentimente, creezi neincredere in ei, creezi groaza in momentul in care vezi ca deja s-a enervat, s-a suparat. Pentru ca tu stii ce va urma si simti ca efectiv nu ai nicio posibilitate de a te apara. Exista acele asa-zise crize ale adolescentilor cand acestia pleaca de acasa, de exemplu. Si eu m-am revoltat insa in momentul in care am ajuns la liceu m-am oprit, mi-am schimbat comportamentul. Acum inteleg mecanismele acestui tip de educatie, dar nu sunt de acord cu ele.
Daca vrem sa avem intr-adevar o relatie sanatoasa si normala cu copilul nostru este momentul sa invatam sa renuntam la aceste pedepse, care pana in final sunt abuzuri emotionale si ma refer la umilire, denigrare, ironie, sarcasm, neglijare, la rejectare (ex.: lasa-ma in pace, nu vezi ca am treaba, de ce tot stai pe capul meu?). Nici nu suntem constienti de cate ori le spunem lucrurile astea copiilor nostri. Se pot spune lucrurile si altfel, deoarece copilul trebuie sa inteleaga de ce parintele e tentat sa se poarte si sa actioneze asa. Este vorba de recunoasterea nivelului uman dintre parinte si copil, doua fiinte umane diferite, fiecare cu gandurile, nevoile, dorintele lui. Daca eu, parintele, vreau respect de la copilul meu, trebuie mai intai sa il respect si eu pe el; nu trebuie sa ne enervam pe copil daca suntem obositi sau stresati.
A: Sunt parinti care isi dau seama ca nu e in regula sa procedeze asa. Nu lasati genul asta de comportament sa devina regula, lasati-l sa fie exceptie, pentru ca este normal. Dar, cu ce inlocuim pedeapsa? Se pare ca exista o pedeapsa mai grava decat cea coporala, si anume teroarea psihica? Parintii trebuie sa invete sa intretina relatia cu copilul lor.
M: In primul rand trebuie sa am grija de relatia mea cu mine, ca parinte, si atata timp cat sunt suficient de onest cu mine si-mi recunosc limitele, incep cu o inventariere a lucrurilor in care eu ma simt agresat de comportamentul copilului, ma simt nemultumit de anumite aspecte si am sa fac o relatie “contractuala”, un soi de intelegere intre mine si copilul meu.
In momentul in care eu ma simt depasit, verbalizez aceste nevoi. Multi parinti confunda copilul cu comportamentul, ranind astfel stima de sine a copilului, a imaginii de sine a copilului astfel incat mai tarziu, copilul ajunge oarecum un neputincios, un om care nu-si poate asuma responsabilitatea propriei vieti. De ce? Pentru ca in loc sa-l incurajez, in loc sa-i arat cum poate sa invete din greselile pe care le face, eu il pedepsesc, tip la el si fac tot felul de demonstratii de forta, considerand ca in calitate de parinte am toate drepturile, am asa un fel de drept de viata si de moarte asupra copilului meu. Sunt momente in care efectiv te simti depasit, te simti neputincios. Momentul in care ne enervam si incepem impartirea pedepsei, este de fapt momentul neputintei noastre.
A: Cum sa te opresti in acele momente? Fiecare parinte ar trebui sa-si descopere propria solutie. Exista o posibilitate generala pentru cat mai multi parinti sa se opreasca atunci cand simt ca bulgarele acesta de nervi se va sparge?
M: Noi vrem solutii rapide, noi vrem daca se poate sa pocnim din deget si sa se rezolve. Exista solutii, insa ele au nevoie de timp, de interiorizare. La grupurile noastre de dezvoltare personala, pe care le facem cu parintii, asta ii invatam, gestionarea stresului, gestionarea momentului cand simti ca dai pe dinafara, pur si simplu, insa nu am o reteta pe care sa o spun pentru toata lumea.
A: La tine ce merge, spre exemplu?
M: La mine merge foarte bine in ultima vreme constientizarea. In momentul in care ma enervez, simt ca mi se ridica tensiunea si am o stare de care am inceput sa devin constienta. Avem indicatorii corporali care ne ajuta fantastic, asta ar fi reteta magica: fii atent la corpul tau, dar nu la toata lumea functioneaza acelasi tip de senzor. La mine functioneaza: in momentul in care simt ca sunt extrem de tensionata, constientizez ca nu este benefic nici pentru mine, nici pentru copilul meu, nici pentru cei din jur, si atunci ma gandesc la ce anume mi-a transmis copilul si eu in momentul respectiv l-am interpretat altfel, sau era nevoia mea de a fi valorizata in momentul acela. Dupa multe exercitii de atentie asupra corpului nostru, toate lucrurile acestea nu se vor mai intampla iar relatia cu copilul se va imbunatati.
Contacteaz-o pe doamna psiholog Mirela Horumba. (www.mirelahorumba.ro)
Interviu realizat cu psiholog Mirela Horumba, in cadrul emisiunii „Meditatii pentru parinti”
realizata de Adriana Titieni
