Toate relatiile pe care le formam in viata de adult au la baza aceleasi abilitati sociale si emotionale, invatate inca din copilarie. Cam de la varsta de 3 ani, copiii intra intr-o colectivitate. Cum invata cei mici sa relationeze?
Achizitiile legate de somn, vorbit, mancat, toaleta, pe care copilul le face in primii trei ani de viata, il pregatesc pentru ce inseamna functionarea la gradinita.
E drept ca obiectivele fundamentale ale etapei prescolare cuprinse intre 3 si 7 ani tin de managementul abilitatilor sociale si emotionale, insa copilul nu va putea merge la gradinita daca nu doarme singur (acolo va dormi singur, nu cu educatoarea), daca nu mananca singur (pentru ca acolo nu ii da nimeni in gurita), daca nu stie sa foloseasca toaleta, daca nu merge si nu vorbeste.
In perioada de varsta 0-7 ani exista cea mai mare densitate sinaptica neuronala la nivelul creierului uman. Cu alte cuvinte, in aceasta perioada exista cel mai mare potential de invatare pe care fiinta umana il are de-a lungul vietii.
Gradinita inseamna imbogatirea pentru copil cu un alt tip de relatie sociala fundamentala, respectiv relatia pe orizontala. Copilul poate beneficia de astfel de relatii pe orizontala (dincolo de relatiile pe verticala cu adultii) si inainte de a merge la gradinita – in familie, daca are un frate sau o sora. In cazul in care copilul nu are frati sau surori, gradinita reprezinta primul context de imbogatire cu relatii pe orizontala, cu atat mai mult cu cat vorbim de un grup de copii.
In acest context, copilul invata pentru prima data sistematic si sub ghidajul unui specialist (cum sunt educatoarele), lucruri legate de emotiile si nevoile lor, nevoile si emotiile celorlati. Invata sa imparta, sa-si astepte randul, sa-si gestioneze emotiile de furie, nemultumire si frustrare atunci cand acestea apar (inevitabil), sa-si afirme un comportament pozitiv, sa dezvolte o relatie de prietenie, invata sa initieze lucruri, sa multumeasca, sa-si comunice nemultumirile fara sa fie agresiv, invata tot felul de abilitati de care va avea nevoie tot restul vietii, si la varsta adulta.
La varstele mici, de 2-3- 4 ani, cand copilul intra deja la gradinita, apare o mare provocare in ce priveste managementul emotiei de furie. Apar faimoasele crize, cand copilul tipa si plange pentru ca nu a primit pe loc o jucarie, un desert, mai mult timp la televizor sau mai mult timp de joaca.
Acesta este momentul sa gestionam astfel de crize, invatandu-l pe copil ca este ok sa fie furios – nu-l pedepsim pe copil pentru emotia lui -, invatandu-l in acelasi timp ca lucrurile nu se intampla intotdeauna cand si cum ne dorim noi si ca este important sa invatam sa amanam, ca doar asa invatam sa toleram frustrarea (lucru care apare inevitabil in viata noastra), ca avem nevoie sa ne linistim intai emotia inainte de a putea avea acces la o solutie pentru rezolvarea problemei respective si ca un comportament agresiv, pe care l-ar putea avea fata de celalalt (fie copil, fie adult), nu este o alternativa.
De la micile astfel de crize, copilul poate invata toate aceste lectii fundamentale de viata.
Dincolo de asta, exista si perioada lui «NU», ca prima etapa de «autonomizare ideologica» a copilului fata de adult.
Copilul invata comportamentele de autonomie din sfera somn, mers, dormit, care il ajuta sa rupa „cordonul” care il tinea fizic dependent de parinte (“daca eu nu pot sa mananc singur ma ajuta mama”), insa el are nevoie si de o autonomizare morala, sociala, emotionala, care se face prin detasarea, delimitarea de parinti sau prin negarea si ignorarea acestora.
Faza lui „NU” are loc in jurul varstei de 16-18 luni, adica la un an si jumatate, iar manifestarea ei plenara are loc la 3-4 ani, cand refuzurile copilului se leaga si de faimosul “Dar de ce?”, cand incepe sa ceara argumente pentru a face un anumit lucru.
Acest moment nu trebuie gestionat cu replici de genul “Pentru ca eu sunt mama ta si faci ce spun eu”, ci ar fi bine sa i se aduca copilului argumente legate de utilitatea unui lucru (atat pentru el cat si pentru celalalt) si de valoarea intrinseca a realizarii acelui comportament.
Gradinita reprezinta si un alt context, in care copilul invata reguli si complianta la reguli. Se presupune ca el are deja niste reguli si acasa (de somn, masa), de preferat transformate deja in rutina.
Regulile pe care copilul le invata la gradinita sunt legate de implicarea in sarcini educationale, ce presupun deja un minim efort de invatare, presupun modalitati adecvate, pozitive, de relationare cu ceilalti (ne adresam pe nume unul celorlalti, este interzis sa ne lovim colegii, este interzis sa smulgem jucariile din jocul unui copil), reguli legate de durata unor activitati.
Vorbim deja de lucruri un pic mai complicate, dar care intr-un context placut si de semi-joaca, cum il structureaza gradinita, vor fi internalizate usor de copil si le va fi astfel si parintilor usor sa implementeze aceste reguli acasa, avand deja ancora fixata la gradinita.
Totusi, activitatile de acasa ar trebui cumva sa contina lucruri similare realizate la gradinita, pastrand insa zilnic cateva zeci de minute de joc liber, in care copilul poate sa se joace cum vrea el, cu cine si cu ce vrea el, scapand cumva din vedere aspectul educational al fiecarui moment de joc. Pentru ca uneori jocul ar trebui sa aiba ca singura functie relaxarea.
Cum se descurca micutul tau la gradinita?
Autor articol: Psiholog Diana Stanculeanu
