Adesea, in familie, intalnim provocari. Uneori, sunt obstacole de care nu putem trece impreuna cu partenerul de viata. Ce se intampla dupa despartire? Cum regasim bucuria in viata cotidiana? Citeste mai departe pentru a afla.
Miruna Ionescu, pedagog intr-o scoala Montessori si fost redactor la o revista ortodoxa adresata tinerilor, ne povesteste cum a trecut peste greutatea despartirii si cum isi creste singura copilul, cu ajutorul credintei sale in Dumnezeu.
Descopera mai departe ce inseamna viata intr-o familie monoparentala.
D.P.: As vrea ca cei care nu au ajuns la despartire, desi au neintelegeri in familie, sa invete de la tine, din povestea ta, ce ar putea sa faca pentru a nu ajunge in acel punct. Iar pentru parintele care isi creste singur copilul, sa ne spui ce sa faca pentru a se bucura de viata de zi cu zi.
As vrea sa spun si eu ceva din jurul meu. Este vorba despre situatia sotului meu. El a fost crescut doar de mama lui, de cand s-a nascut. Tatal lui a parasit familia la putin timp dupa nastere. Desi nu a vazut ce inseamna sa fii sot si tata, este un sot si un tata extraordinar .
Soacra mea a ales sa nu se mai recasatoreasca. Nu i-a fost usor (a intampinat multe greutati), dar si acum spune ca nu ii pare rau pentru drumul pe care l-a ales si este fericita cu viata pe care o duce.
As vrea sa ne spui tu, Miruna, din experienta ta – pentru ca tu ai trecut printr-o despartire si sunt convinsa ca povestea ta poate fi de folos multor oameni.
M.I.: Am un baietel de 8 ani, pe nume Luca si, impreuna, traim in Bucuresti (desi, unul dintre visele noastre este ca, la un moment dat, sa ne mutam intr-o zona mai linistita a tarii).
D.P.: Ce iti aduce cea mai mare bucurie, in momentul de fata, in viata ta?
M.I.: Uite, un lucru pe care l-am invatat de-a lungul anilor este ca nu atat lucrurile iti aduc bucuria, cat bucuria dinauntrul nostru ne face sa vedem lucrurile altfel.
Cu bucuria este la fel cum este cu dragostea: cand esti indragostit, parca toata lumea isi dezvaluie frumusetea altfel.
Am ajuns la concluzia ca, pana la urma, bucuria este un dar pe care il primim de la Dumnezeu si pe care ar fi bine sa incercam sa il pastram. In acel moment, toata viata are alta savoare. Si, cumva, toti ceilalti sunt contaminati de bucuria noastra.
Pentru un raspuns mai concret la intrebarea ta, as spune ca bucuria celorlalti este bucuria mea.
D.P.: Intr-adevar, parca ne bucuram mult mai mult cand ii vedem pe cei din jurul nostru ca sunt fericiti.
As vrea sa ne spui un pic despre experienta ta legata de despartire, in ideea de a-i ajuta si pe ceilalti de a-si da seama unde sunt, poate sa nu faca ce ati facut tu si sotul tau sau sa nu mai persiste in greseli.
Cand crezi tu ca s-a ajuns la momentul in care nu ati mai putut comunica si s-a ales varianta plecarii?
M.I.: Problemele au aparut cam in perioada in care s-a nascut baietelul nostru. Despartirea a avut loc cam in jurul varstei de 5 ani a lui Luca.
Problemele, in general, atunci cand se ajunge la un divort sau la o despartire, pot lua o gama foarte larga de aspecte.
As spune ca, la noi, greseala fundamentala a fost aceea ca, cel putin la acea data, noi vedeam casnicia ca fiind o conventie sociala, mai degraba, care devine golita de orice sens si continut, in momentul in care acea dragoste dintai, a celor doi, dispare.
In momentul in care privesti o casnicie dintr-o astfel de perspectiva, in general, tendinta este de a cauta in relatie implinirea nevoilor tale – de a fi iubit, de a fi protejat, de siguranta – niste nevoi foarte personale. Asta tinde sa devina un mod egoist de a vedea lucrurile.
Exista sansa sa se ajunga intr-un punct in care sa consideri ca aceste nevoi ale tale nu mai sunt satisfacute. Atunci, tentatia este de a pune capat relatiei sau casniciei – asemeni unui contract care a fost incalcat.
D.P.: Ceea ce poate fi doar o senzatie. Adica, tu simti ca nu mai esti iubit de celalalt, dar poate ca acea persoana te iubeste, doar ca nu isi exprima iubirea asa cum simteai tu ca aveai nevoie.
M.I.: Poate fi si asta. Oricum, in general, este un punct de vedere destul de egocentric, bazat pe noi insine, pe perspectiva noastra, pe nevoile noastre.
Pentru mine, adevaratul sens al unei casnicii mi-a devenit mai accesibil abia in momentul in care m-am apropiat de o intelegere ortodoxa a vietii. Atunci, am inteles frumusetea si firescul acestei laturi jertfelnice a dragostei si, implicit, a casniciei.
D.P.: Casnicia nu inseamna numai iubire, ci inseamna si foarte mult sacrificiu.
M.I.: Exact. Desi, de foarte multe ori, acestui cuvant i se da o conotatie negativa (n.a.: sacrificiu), eu as spune ca in el exista enorm de multa frumusete si, pana la urma, un firesc al lucrurilor.
In momentul in care incepi sa vezi lucrurile asa, casnicia devine un fel de teren de lupta, in care ai sansa sa te lupti cu propriile tale slabiciuni, cu propriul tau egoism si, cumva, inveti sa te daruiesti cu adevarat celuilalt.
Cred ca numai intr-o casnicie in care ambii soti reusesc sa vada si acest aspect exista sansa unei relatii autentice si profunde.
D.P.: Lucru pe care tu spui ca l-ai constatat in momentul in care te-ai apropiat mai mult de credinta ortodoxa. Dar erai deja despartita, nu?
M.I.: Se intampla cu putin timp inainte sa ne despartim. Cred ca, pentru noi, a fost prea tarziu.
D.P.: Decizia despartirii ati luat-o de comun acord, v-ati sfatuit cu un psiholog, cu un duhovnic?
M.I.: La acea data, nu. Eu abia incepusem sa am un duhovnic. In ceea ce priveste decizia finala, as spune ca i-a apartinut mai mult lui. Desi eram amandoi constienti de problemele existente, pasul final a fost facut de el. Eu nu am mai avut ce face, decat sa accept acest lucru si sa traiesc cu el.
D.P.: Privind inapoi, poti sa spui daca ai gresit tu mai mult sau daca a gresit el mai mult, ce ai fi putut sa faci tu diferit sau ce ar fi putut el sa faca diferit? Crezi ca ajuta cu ceva?
M.I.: Sincer, nu cred ca ajuta. Doar sa ajungem sa tragem niste invataturi mai adanci ale experientelor noastre. In rest, este foarte mare tentatia de a da vina pe celalalt, de a ne indreptati pe noi. Am incercat, pe cat posibil, sa evit acest lucru.
In momentul in care ajungi sa intelegi viata prin aceasta perspectiva ortodoxa, ti se schimba intreaga viziune. Daca ar fi sa trec acum, avand intelegerile pe care le am, prin experienta de atunci, in mod sigur, as face lucrurile fundamental diferit.
[page]D.P.: Sa ne intoarcem in prezent. Cum este viata ta actuala, cu Luca, doar voi doi?
M.I.: Este o lupta si o bucurie, in acelasi timp – cum cred ca este viata fiecarui om, pana la urma. Am invatat sa imi accept viata asa cum este ea, sa ma bucur de fiecare clipa, sa ma bucur de tot ceea ce mi se ofera (chiar si de provocari pentru ca sunt).
Sigur, au fost si momente grele. De exemplu, fiul meu a trecut printr-o boala destul de grava. Au fost momente in care ne-a fost mai greu din punct de vedere financiar – fiind o singura persoana care suporta financiar intreaga familie, a fost uneori mai dificil. Au fost si momente in care oameni apropiati m-au dezamagit.
Totusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut peste toate. La capatul tuturor acestor lucruri, am descoperit ca sunt mai matura, mai puternica.
Ca parinte singur, cred ca cea mai mare provocare a fost aceea de a reusi sa asigur, pe de o parte, traiul de zi cu zi al familiei noastre, iar, pe de alta parte, sa petrec cat mai mult timp cu Luca. Imi doream sa fiu prezenta in viata copilului meu. Pana si acest lucru s-a rezolvat – este motivul pentru care m-am intors in invatamant. Acum, Luca este chiar in clasa in care predau eu. Astfel, reusesc sa tin un serviciu cu norma intreaga si, in acelasi timp, sa fiu cu micutul meu.
D.P.: In ceea ce priveste ajutorul tatalui, mai pastrati legatura pentru a-l creste si educa impreuna?
M.I.: Nu, in momentul acesta, el nu mai este prezent absolut deloc in viata noastra, sub nicio forma.
D.P.: Vreau sa spun ca, la fel, pana la 12 ani, sotul meu nu si-a cunoscut tatal. Dar mama sa l-a vorbit intotdeauna de bine in fata copilului ei. Am vazut ca, ulterior, asta a intarit legatura dintre sotul meu si tatal lui.
Si voiam sa te intreb, cum este bine sa se raporteze parintele ramas cu cel mic la cel care a plecat?
M.I.: As spune echilibrat.
Au fost anumite aspecte in care nu am putut si nici nu am dorit sa ii gasesc o justificare. De exemplu, in faptul ca a refuzat sa isi vada fiul. Dupa despartirea noastra, i-am explicat celui mic ca, aici, intr-adevar, tatal lui a gresit – copilul trecea, bineinteles, printr-o suferinta si nu intelegea de ce se intampla asa.
Totusi, in general, am incercat sa ii explic lucruri care, pana la urma, tin de valorile pe care le transmitem copiilor nostri: faptul ca toti oamenii, chiar si parintii, sunt supusi greselilor, ca suntem datori sa intelegem si sa cautam sa iertam greselile celorlalti (desi, uneori, ne fac sa suferim).
Si, exact ce spui si tu, niciodata nu l-am vorbit de rau pe fostul meu sot, in fata copilului. Acest lucru mi se pare extrem de distructiv pentru copil. Pentru ca, pana la urma, in el ne imbinam noi, parintii. Si, pentru el, deja despartirea parintilor este un fel de trauma. Cu atat mai mult consider ca un copil ar avea greutati in viata, daca ar fi impovarat cu astfel de ganduri negative ale unui parinte fata de celalalt.
Cumva, a fost si o nevoie interioara a mea de a face pace cu ce s-a intamplat, de a ierta pentru a putea merge mai departe senina si cu bucurie, gustand viata. Aceasta iertare a mea am incercat sa o transmit si copilului meu.
D.P.: Daca stam sa ne gandim, prin iertare si jertfirea pentru celalalt, ne bucuram si noi de viata.
M.I.: Cred ca, pana la urma, acesta este scopul: sa reusim, cumva, sa crestem interior si sa ne ajutam copiii sa creasca interior.
Toate aceste dureri si incercari pe care ni le pune viata inainte, este important sa le transformam in ceva bun, in ceva folositor, atat cat putem. Sigur, raman urme – mai ales in cazul copilului, va ramane intotdeauna o durere in suflet. Dar depinde in ce reusim sa o transformam.
D.P.: Care este bunul care a inlocuit raul produs in casnicia ta?
M.I.: In primul rand, cred ca si eu si cel mic am capatat o oarecare maturizare interioara, un anumit fel de a privi greselile si slabiciunile celor din jur.
Apoi, inclusiv felul in care gustam viata amandoi. Vorbeam de acea bucurie – o vad si pe chipul fiului meu. Daca ar fi sa imi caracterizez copilul printr-un cuvant, acela ar fi „bucurie”. Si cred ca este mare lucru.
Asta este ce am reusit noi, cu ajutorul lui Dumnezeu.
D.P.: Practic, asta va aduce si armonia dintre voi doi.
M.I.: Exact – dragostea si comunicarea dintre noi.
Intotdeauna am discutat foarte mult. Cumva, cred ca tot ceea ce s-a petrecut m-a pus pe mine in situatia de a alege sa ma inchid in mine (in tacere) sau de a ma deschide mai mult, de a comunica mai mult, cu Luca, dar si cu ceilalti din jur.
Eu am ales sa lupt, sa ma bucur si sa comunic. Astfel, cu baietelul meu, am astazi o relatie bazata pe o foarte buna comunicare. Discutam tot ceea ce ne framanta, tot ceea ce ne bucura, tot ceea ce ne face sa ne punem intrebari.
sursa foto: FreeDigitalPhotos.net
