Ochiurile de sticla de la ferestre au fost folosite si apreciate de oameni incepand de acum 2000 de ani. Ele au devenit insa accesibile abia la sfarsitul secolului trecut.
Cele mai vechi procedee se bazau pe turnarea sticlei intr-o rama ce delimita si dadea forma placii de sticla. Se obtineau astfel placi groase cu suprafete nu prea netede, ceea ce facea ca si vizibilitatea prin aceste ferestre sa fie destul de redusa. Din acest motiv nu se puteau obtine bucati mari de sticla pentru ferestrele mai mari de la palate de exemplu. Imposibilitatea de a obtine placi mari de sticla a dus probabil la inventarea tehnicii vitraliilor, care au permis inchiderea cu sticla a marilor ferestre ogivale. In acest scop se sufla sticla topita sub forma unui balon de dimensiuni convenabile la care se atasa o vergea de fier in partea opusa tevii de suflare. Dupa desprinderea acesteia se rotea rapid vergeaua si sticla capata forma unui disc. Din aceste discuri sau bucati taiate de discuri se confectionau vitraliile.
Procedele de fabricare a sticlei s-au perfectionat continuu. Dorinta de a obtine oglinzi de dimensiuni mari a facut sa fie puse la punct procedee de laminare a sticlei – adica turnarea sticlei in placi subtiri, ca la tabla de metal. Sticla obtinuta prin laminare trebuie slefuita si lustruita pentru ca suprafetele sa fie netede si paralele. Slefuirea se face cu un amestec de nisp in apa si folosind discuri grele de fonta care se rotesc. Lustruirea se face in mod asemanator, dar cu discuri acoperite cu pasla si o pulbere fina. Pentru a asigura in locuinte accesul luminii soarelui si confortul maxim, sticla trebuie sa fie termo si fonoizolata. Proprietatile izolante termic si fonic se realizeaza de obicei inchizand intre doua placi de sticla un strat de aer – adica ferestrele duble.
In cazul cladirilor moderne, in care sticla formeaza pereti intregi, se foloseste un sortiment relativ nou de geamuri, numite comercial termopan. Geamurile termopan sunt de fapt niste panouri formate din doua sau mai multe placi de sticla prinse intre ele fie prin sudura , fie prin lipire de rame, care inchid intre ele straturi de aer uscat, termo si fonoizolant.
Parbrizele de la masini sunt facute tot din sticla – dar o sticla special tratata sa fie mult mai rezistenta; in cazul in care totusi aceste ferestre se sparg, cioburile sunt foarte mici si nu pot provoca raniri mari celor care se afla in vehicul. Sticla de siguranta este sticla din a carei spargere nu rezulta cioburi periculoase; ea se foloseste in special pentru mijloacele de transport. In toata lumea se produc trei tipuri de sticla de siguranta : sticla armata, sticla triplex si sticla calita.
Calirea sticlei este cunoscuta cel putin din secolul al XVIII-lea, cand ,,lacrima batavica”, obtinuta prin caderea unei picaturi de sticla topita in apa, starnea uimirea tuturor. O astfel de picatura de sticla racita brusc rezista la socuri puternice si devine instantaneu o pulbere fina cand i se rupe codita subtire ramasa dupa desprinderea din bucata topita din care s-a format.
Calirea a fost aplicata industrial in 1930 pentru obtinerea placilor de sticla cu rezistenta marita, numita ,, securit ”. Prin calire creste rezistenta sticlei si aceasta se datoreaza unor eforturi de compresiune in straturile superficiale ale placii, care compenseza apoi o parte din eforturile de tractiune ce apar sub influenta solicitarilor mecanice. Valoarea tensiunilor de compresie – respectiv rezistenta mecanica a sticlei calite – este influentata de temperatura de la care incepe racirea si viteza de racire. De aceea calirea se aplica industrial pe scara larga la fabricarea parbrizelor si a celorlalte geamuri pentru autovehicule.
