Cuvintele parintilor ii modeleaza pe copii

Ce impact au cuvintele parintilor asupra celor mici? Afla cateva dintre cele mai folosite expresii ale adultilor si de ce ar trebui evitate.

Tiparele mental-emotionale, pe care le-am preluat fiecare dintre noi din familia din care provenim, sunt acele modele de comportament pe care le-am observat la parinti, la bunici si la toti cei ce ne-au avut in grija, in perioada copilariei (in special pana la varsta de 7 ani). In fapt, noi astazi suntem suma tuturor acestor oameni si a experientelor traite indeosebi in perioada copilariei.

Lucrez cu persoane care doresc sa-si constientizeze tiparele si, negresit, acestea ies la iveala de fiecare data, spre marea surprindere a celor ce au spus cu inversunare: „eu, ca mama, niciodata”, sau „eu n-am sa-i fac niciodata copilului meu ce mi-a facut mie tata”. Unele dintre aceste modele mostenite ne sunt benefice, in timp cel altele ne saboteaza.

Ți s-a intamplat sa te surprinzi spunand aceleasi expresii ca mama ta sau ca tatal tau sau avand aceleasi reactii in diverse situatii? De cele mai multe ori, functionam pe pilot automat si obisnuinta ia locul gandirii.

In acest articol, mi-am propus sa ne reamintim impreuna cuvintele parintilor, cele mai uzuale expresii, cele care ne-au marcat copilaria. Hai sa vedem cum ne-au impactat acestea viata atunci si care sunt ecourile lor acum.

• “Nu mai fa asa/ nu mai sari/ nu mai alerga ca ai sa cazi/ nu tine gura deschisa ca racesti” si multe alte NU-uri.

Bun, am invatat ce sa nu facem, dar iata ca ne trezim usor confuzi pentru ca nu stim ce-avem de facut. Faptul ca ni s-a spus ce nu trebuie sa facem nu inseamna ca ni s-au dat alternative sau ca stim cum trebuie sa ne comportam. Acelasi model il urmam si noi astazi, atunci cand ii indrumam pe cei mici.

Chiar saptamana trecuta, discutam cu o mamica ce-mi marturisea ca i-a spus copilului ei sa nu-si loveasca colegul ca nu este frumos. La scurta vreme, a avut surpriza ca baietelul sa vina acasa de la gradinita si sa afle ca a fost lovit de un alt coleg, iar el nu a s-a aparat pentru ca “nu era frumos”, asadar a respectat intocmai indicatiile mamei. La intrebarea adresata direct copilului: “Ce ai fi vrut sa faci in momentul in care colegul te-a lovit?”, raspunsul a venit fara ezitare: “Sa ma apar, sa-i opresc pumnul”.

Interdictia nu doar ca nu clarifica, dar ii limiteaza variantele si de multe ori devine profetie pentru copilul care chiar cade pentru ca asa i-a spus parintele ca are sa se-ntample, iar impulusul sau social, acela de a face ce intelege ca se asteapta de la el, il face sa se conformeze.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat sa stim foarte bine ce NU trebuie sa facem si sa fim confuzi in privinta a ceea ce trebuie sa facem. Ne-a ajutat sa nu stim sa luam decizii bune, pentru ca nu ne-a fost antrenat muschiul decizional cu intrebari precum: “Tu ce crezi ca ar trebui sa faci intr-o astfel de situatie?”. Ne-a ajutat sa ne fie teama sa gresim, pentru ca greseala nu era privita ca o oportunitate de invatare, ci ca o oportunitate buna de a spune “ti-am zis eu“.

• “Eu la varsta ta citeam o carte pe saptamana/munceam cat era ziua de lunga/ invatam cate 5 ore pe zi si faceam multe alte minunatii“

Asa am inteles noi ca suntem mai putini grozavi decat parintii sau bunicii nostri, care au trait in conditii mai aspre si cu toate acestea erau mult mai buni decat noi la diverse activitati, iar noi nu ne ridicam la nivelul lor. Si-i admiram pentru ca erau tare grozavi, dar iata ca mereu ieseam in minus atunci cand ne comparam cu ei. Dar chiar asa, de ce ne-am compara cu ei?

In aceeasi categorie intra si: “Andreea de ce poate sa ia 10 la romana? Tu de ce nu poti?” – Comparatia este una dintre primele lectii pe care le-am invatat inca de cand am constientizat ca exista si alti copii in jurul nostru, cu care era musai sa ne comparam si sa fim la fel, altfel nu se putea. Ce am invatat de fapt? Ca noi suntem mai putini extraordinari decat altii, ca noi ar trebui sa luam 10 la romana ca Andreea, dar si 10 la mate ca Mihai, ca efortul nostru nu conta. Nu conta ca invatam pe rupte si ca investeam mai mult timp si efort decat colegul care lua de fiecare data 10, pentru ca, in cele din urma, nota era cea care spunea cat de bine ne-am pregatit la materia respectiva. Iar cateodata, cand erai tare mandru de realizarea ta si veneai acasa cu un 9 la o lucrare, la materia care-ti dadea cele mai mari batai de cap, intrebarea nu intarzia sa apara: “Care a fost cea mai mare nota din clasa?”. Nici la sfarsitul anului nu scapam de etichete si comparatii – “Ai avut media 9.02 si a cata/al catelea ai fost din clasa?“ . Si iarasi invatam ca nu suntem suficient de buni, de frumosi, de extraordinari. Si sincer, sufeream tare de lipsa noastra de stralucire in comparatie cu ceilalti, mai cu mot decat noi.

La ce ne-a ajutat? Am crescut, am ajuns adulti cu drepturi depline si cu o incredere in noi insine stirbita. Am ajuns adulti care se compara tot timpul cu ceilalti colegi sau prieteni si care nu sunt niciodata multumiti de ei insisi. Am ajuns adulti care nu se valorizeaza, care se multumesc cu putin, cu un salariu insuficient, cu un loc de munca ce nu ne aduce bucurie. Am ajuns adulti care incearca sa fie “in randul lumii”, dar care nu au o zi in care sa nu-si aminteasca cat de imperfecti sunt si cat de multe lucruri le lipsesc, privind cu jind la prietenul cu afacere profitabila care-si permite trei vacante pe an, sau la prietena care este si mama si sotie si femeie de cariera. Diferenta este doar ca acum nu mai primim note si nu avem de unde sa stim a cata sau al catelea suntem.

• “Daca nu esti cuminte te duc la doctor/ vine nenea politist/ vin vecinii si alte persoane inspaimantatoare.”

Acum ca ma gandeasc mai bine, nu reusesc sa inteleg de ce ai vrea sa ii insufli copilului o teama fata de o alta persoana, sau grup de persoane. De ce doctorul era un Bau-Bau fara pereche, iar cand ajungeai la el, pentru ca inevitabil la un moment dat tot se-ntampla sa ai o problema medicala, parintele se asteapta sa fii cuminte si iti spune ca n-are de ce sa-ti fie frica. Nenea politist, o figura ce reprezinta autoritatea, si care are ca principala atributie sanctionarea copiilor care nu sunt cuminti. Si, daca se-ntampla sa te pierzi de parinti, nici in ruptul capului nu te duceai la un politist care, in mod cert, te-ar fi pedepsit pentru ca nu i-ai ascultat si ai fugit de langa ei. Vecinii erau adevarati balauri cu 7 capete, care tot ce aveau mai bun de facut era sa asculte pe la usi si sa-si noteze in carnetel cine nu este cuminte. Uneori, persoana la a carei autoritate se apela in absenta ei era chiar tatal – “Te spun lui taica-tu daca nu esti cuminte si vezi tu ce-ti face“. Si iata ca traiam cu Bau-Baul chiar in casa.

La ce ne-a ajutat? Cand eram copii ne-a ajutat sa intelegem ca autoritatea persoanei care ne avertiza atunci cand greseam, nu era suficienta pentru a ne disciplina si a ne pune limite. Ne-a ajutat sa avem temeri fata de toate aceste persoane, multe dintre ele straine, sau chiar fata de tatal nostru a carui venire o asteptam seara cu frica, in loc s-o asteptam cu bucurie. Ne-a ajutat sa nu avem incredere in toti acesti oameni, dar nici in persoane care ne avertiza, pentru ca in mod clar aceasta nu avea autoritatea necesara sa ne disciplineze, deci puteam face ce voiam noi, atat timp cat tata, doctorul, politistul, Mos Craciun nu aflau.

• “Daca nu esti cuminte te las aici/ nu ma mai uit la tine/ nu mai vorbesc cu tine.“

Copilul, pentru a fi acceptat de familie, iubit, privit, pentru a se vorbi cu el, deci intr-un cuvant pentru a i se asigura nevoile de baza de afectiune, de socializare, trebuie musai sa fie cuminte. Poate parintii nu aveau nicio intentie sa duca la capat amenintarea lor, dar noi ii credeam pe cuvant pentru ca pareau tare seriosi si erau parintii nostri, cei mai grozavi, cei mai onesti, pur si simplu perfecti. “Eu nu plec cu un copil care plange/tipa acasa“, mai ca-ti venea sa te opresti si sa te uiti in jurul tau daca nu cumva e un altul care este mai cuminte ca tine si are sa fie luat acasa, sa-ti ia locul in familie.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat sa nu ne simtim iubiti asa cum suntem, cu defectele si calitatile noastre. Sa credem ca pentru a fi iubiti, acceptati de catre ceilalti trebuie sa fim perfecti. Cu toate acestea, ajunsi adulti iata ca nu reusim sa fim perfcti cu toate eforturile depuse, deci nu meritam sa fim iubiti, nici de altii nici de noi insine. Si nu-i de mirare ca multi dintre noi traiesc o viata in neacceptare de sine, o viata in care cauta alinare in mancare, cunsum de substante, munca sau orice alt lucru care ne ajuta sa nu mai fim atenti la imperfectiunile noastre.

• “Tu ai sa ma bagi in mormant. Din cauza ta sunt asa suparat/a. Pentru tine stau cu taica-tu.“

Era clar ca starea de bine a parintelui depindea in totalitatea de ceea ce facea copilul. Am fost responsabili de cum se simteau parintii, de relatia lor de cuplu, de fericirea sau nefericirea lor. Copilul este de la sine egocentric si crede ca sursa tuturor bucuriilor, dar mai ales a supararilor parintilor sta in puterea lui. Daca-i confirma si parintii, deja devine un lucru de necontestat. Responsabilitatea noastra, mare de altfel pentru varsta pe care o aveam, era nu doar fata de noi, dar si fata de parinti. Binele acestora era strans legat de ceea ce eram si cine eram noi: “TU esti vinovat, sunt suparat pe TINE, MI-ai mancat zilele/sufletul/tineretea.“

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat sa crestem cu ideea ca noi suntem reponsabili pentru parintii nostri. Ne-a ajutat sa fim usor de manipulat prin vinovatie, vinovatia de a le provoca neplaceri celorlalti, de a-i face sa sufere. Si ne-a ajutat sa ne invinovatim constant pentru ceea ce facem si ceea ce suntem. Intr-o forma mai avansata, sunt adulti care inca nu au rupt acele legaturi nici pana astazi, care se grabesc sa-i sara-n ajutor mamei care are o criza de inima de fiecare data cand copilul sau este in pragul de a lua o decizie care nu-i este pe plac.

Adevarul este ca parintii nostri au actionat pe cat de bine au putut si au stiut la momentul respectiv. Si toti parintii fac ceea ce fac pentru ca vor binele copilului. Parintii nostri au facut multe lucruri bune, pe care vrem sa le pastram si sa le oferim mai departe copiilor.

Insa, zestrea noastra vine atat cu lucrurile bune, cat si cu cele mai putin bune. Frumusetea este ca acum putem sa constientizam si sa alegem sa schimbam lucrurile mai putin bune. Astfel, cuvintele parintilor pot fi alese cu mai multa grija. Putem sa alegem sa ne facem viata mai frumoasa, mai usoara in primul rand noua si apoi copiilor nostri. Alegem sa crestem oameni care au incredere in ei insisi, care nu sunt usor de manipulat prin vinovatie, oameni care invata sa gandeasca pentru ei insisi si sa ia decizii, oameni prosperi care fac bine, oameni care intr-un cuvant sunt fericiti cu ceea ce sunt si cine sunt.

Autor articol: Adriana Mitu – parenting trainer, autoarea cartii “Puterea parintilor. Succesul copilului tau depinde de tine”