Ai avut vreodata impresia, atunci cand ii vorbesti copilului tau, ca “vorbesti la pereti” iar el nu asculta nimic din ce spui? Psihologul Cati Calin iti spune cum te poti face ascultat de catre copil, invatand sa-l asculti.
Adriana Titieni: Cum sa facem sa ne asculte copiii?
Cati Calin: E ideal ca un copil sa isi asculte parintii, sunt convinsa ca fiecare parinte isi doreste acest lucru. Avand un copil care asculta tot ce ii spun parintii viata ar deveni mult mai usoara, pentru ca cel mic s-ar imbraca mai repede, ar manca tot din farfurie, ar invata din toate sfaturile pe care parintii i le dau. Totusi, fiind atat de ascultatori, copiii s-ar transforma in niste copii fidele ale parintilor, si nu vrem asta, ci vrem sa crestem copii independenti, pe picioarele lor. Pentru a ajunge sa fii ascultat trebuie, in primul rand, sa-l inveti pe copil sa asculte. Avem pretentia sa fim ascultati, dar uitam ca adesea copiii nu stiu cum sa faca foarte bine aceasta ascultare.
Ii invit pe parinti ca, intr-o prima etapa, sa ii asculte ei pe copii, pentru ca asa cei mici vor si invata ce presupune ascultarea celuilalt. Trebuie sa fie insa vorba de o ascultare reala, adica nu sa-l asculti pe copil in timp ce privesti la televizor sau speli vase.
Adriana Titieni: Ce inseamna sa asculti in mod real?
Cati Calin: A asculta in mod real presupune, in primul rand, a avea o atitudine care sa il faca pe copil sa se simta ascultat si pe tine sa asculti. Ma refer aici la respect – trebuie in primul rand sa-l respecti pe cel din fata ta. Desi relatia cu copiii nostri este, probabil, cea mai importanta relatie din viata noastra, ii tratam de multe ori ca si cum nu ar fi egalii nostri, ca si cand doar noi, parintii, stim ce este mai bine pentru ei iar cuvantul nostru nu trebuie pus niciodata la indoiala. In masura in care va fi tratat cu respect, copilul va sti sa trateze cu respect la randul sau. Tindem sa spunem ca “tinerii din ziua de astazi nu mai stiu ce inseamna respectul”, dar ar trebui sa ne gandim daca am avut grija sa-i invatam ce este respectul, acordandu-le respect.
In al doilea rand, este important sa manifesti empatie in relatia cu copilul, sa poti sa te pui putin in pielea lui. Pana la urma, fiecare din noi a fost candva copil si s-a confruntat cu aceleasi probleme si dificultati cu parintii sai. Din pacate, uitam aceste lucruri si trebuie sa facem un mic efort pentru a ni le aduce aminte.
Un alt lucru pe care il putem face este sa-l ascultam mai degraba pe copil decat sa-i dam solutii, si sa-l invitam sa vina cu propriile lui solutii, pentru ca acestea vor fi cele mai bune.
Adriana Titieni: Adesea suntem tentati sa dam solutii atunci cand ascultam, in loc sa indrumam si sa-l stimulam pe copil sa gaseasca propriile solutii, rezolvari la situatiile din viata sa, fie ca e vorba de teme, de relatiile cu colegii, profesorii si prietenii, fie ca e vorba de lucruri care ii plac sau nu.
In general, parintii se simt datori sa impartaseasca din experienta lor de viata, dorind sa-i scape pe copiii lor de chinul framantarilor sau de temeri profunde care ii marcheaza in preajma examenelor, a alegerilor din viata. Eu stiu insa ca nu trebuie sa le prezentam copiilor propriile experiente de viata sub forma de solutii pe care ei trebuie neaparat sa le aplice, pentru ca e nevoie sa ii lasam sa devina adulti si independenti.
Cati Calin: Nu e nimic rau in a le vorbi copiilor despre noi insine, despre experientele noastre de viata, dar conteaza cum o facem. In momentele in care ii ascultam vorbindu-ne despre o anumita problema, putem gasi un moment in care sa vorbim, dar e important sa vorbim despre noi. De obicei, atunci cand ascultam, cei mai multi dintre noi ajungem direct la concluzie – „nu fa asta, nu e bine sa te imprietenesti cu cutare”. Reactionand astfel ii tratam pe copii fara respect, ne comportam ca si cum ei nu ar avea o capacitate proprie de a gandi si de a lua decizii. De exemplu, in loc sa-i spunem copilului “nu te imprieteni cu X!”, ii putem povesti despre experienta pe care am avut-o noi, in copilarie, legata de o astfel de prietenie. Este o sansa extraordinara sa te poti arata vulnerabil in fata copilului tau si sa ii povestesti din istoria ta sau a familiei tale, spunandu-i ce concluzii ai tras dar lasandu-l pe el sa decida si sa ia singur deciziile in situatia care il priveste.
E important ca parintele sa fie alaturi de copilul lui si in momentele de reusita si in cele de esec. Sunt multi parinti care au o reactie de respingere atunci cand copiii lor se confrunta cu esecuri si nu le sunt alaturi, pentru a-i ajuta sa transforme experienta in ceva bun (tot prin discutii). De exemplu, reactia parintelui la o nota mica primita la scoala de copil nu ar trebui sa fie de tipul “data viitoare sa faci asa!”, ci mai degraba de genul “Hai sa vedem ce s-a intamplat de ai luat nota aceasta”. Parintele poate sa afle, ascultand in mod real, ca poate copilul a fost obosit, i-a fost frica, a avut emotii si nu s-a putut concentra. Printr-o astfel de discutie, parintele are sansa sa afle ce se ascunde cu adevarat in sufletul copilului si sa construiasca o relatie buna de comunicare, ce va functiona si atunci cand copilul va ajunge la adolescenta si va trece intr-o perioada in care nu va mai vorbi cu parintii. Aceasta reactie este normala la un adolescent, dar este bine ca el sa stie ca exista un parinte care poate sa-l asculte fara a-l judeca, fara a-l nega, fara a-i spune “nu e bine ce/cum ai facut”.
Ar trebui sa ne gandim si la cum anume ascultam, care este calitatea ascultarii pe care o punem la dispozitia copilului. In acest sens ii invit pe parinti sa se gandeasca, pe parcursul zilei, care ar fi momentul potrivit pentru a sta pur si simplu de vorba cu copilul lor si a-l asculta (nu a scoate cuvintele cu forta din gura lui – “Cum a fost la scoala, ce-ai facut, cu cine te-ai jucat?”). Ma refer la o discutie deschisa, libera, avand ca subiect nu doar activitatile de peste zi ci si emotiile si sentimentele pe care le-a trait copilul in acea zi, inclusiv ce a trait parintele in acea zi.
Un alt aspect al ascultarii este legat de viteza cu care vorbim. Este foarte importanta ca, pentru a ne face mai bine ascultati, sa vorbim intr-un ritm mai rar, deoarece copiii au o capacitate redusa in a urmari un discurs la un flux de intensitate normala. Asta inseamna ca de multe ori putem avea impresia ca nu suntem ascultati cand de fapt noi nu suntem intelesi. Nevrand sa recunoasca acest lucru, copiii tac sau ne aproba fara sa inteleaga de fapt ce le spunem sau la ce ne referim.
In concluzie, trebuie sa invatam ca ascultarea presupune atentie, consideratie si respect pentru persoana din fata noastra. De asemenea, pentru a fi ascultati de catre copiii nostri este necesar ca in primul rand sa-i ascultam noi pe ei, iar in timpul ascultarii si intrebarilor pe care le adresam sa vorbim despre noi insine, despre experientele si propriile noastre concluzii, fara sa dam solutii.
Interviu cu psihologul Cati Calin realizat de Adriana Titieni in cadrul emisiunii Meditatii pentru parinti
Daca vrei sa afli in fiecare saptamana ce mai e nou pe itsybitsy.ro, aboneaza-te la Newsletter.
