Cine poate refuza o pereche de ochi de catelus, gata-gata sa izbucneasca in lacrimi, sau o voce tremuranda care cere ceva? Totusi, sunt momente in care stim si simtim ca trebuie sa refuzam. Dar cum?
Psihologul Cristina Negut, trainer in comunicare, ne prezinta moduri in care putem spune „nu”. in interviul de mai jos, veti afla cum puteti stabili o relatie sincera si calda cu micutii vostri, de la orice varsta.
C.N.: Pana la urma, aceste „nu”-uri sunt niste cuvinte tare frumoase in educatia copiilor. Eu cred ca, daca noi parintii reusim sa investim un „nu” cu toata energia lui buna, acest cuvant va functiona ca o directie foarte buna pentru copii.
Incepem sa le spunem „nu” copiilor nostri cam atunci cand se ridica in picioruse; cand pot sa aiba ei initiativa de a umbla prin casa, de a trage de tot felul de lucrusoare, de a vrea ceva-uri despre care noi (n.a.: parintii) stim ca nu sunt potrivite pentru ei. Cam atunci intra „nu” in viata lor. Si cam atunci ne schimbam si noi din „mamica” si „tatic” in „mama” si „tata”. Acest „nu” este revigorant si asigurator, de cadru de siguranta.
Pentru mine, o mare provocare a fost sa invat sa spun „nu”. imi imaginam ca, daca cineva vine spre mine si imi cere ajutorul, atunci sunt chiar ultima lui speranta si trebuie sa spun musai „da” si sa ma dau peste cap sa fac ce m-a rugat pentru ca „nu se poate altfel”. Totusi, eu in mintea mea stiam ca nu am timp sau nu am resurse sau nu stiu sa fac acel lucru. Dar, tot timpul imi spuneam ca voi reusi.
Marea mea provocare a fost sa invat sa refuz. De exemplu, sa spun: „Mi-ar placea foarte mult sa fac asta, dar nu stiu daca o sa pot face asta cu resursele pe care le am acum” sau „Nu stiu daca sunt pregatita sa o fac”. A fost asa de frumos pentru mine (n.a.: sa reusesc). Eu pe mine m-am regasit foarte autentica, in momentul in care am invatat sa spun nu.
De multe ori, va puteti regasi in situatia dificila de a nu putea spune „nu”. Desi, in inima sau in mintea noastra ne spunem: „acum ar trebui sa il refuz pe copil”. Dar nu facem asta pentru ca poate suntem in magazin sau cu mama langa noi sau cu sotul etc.
Daca inima va indeamna sa spuneti nu, fiti autentici. Cand spunem „nu” copilului, spunem „da” nevoilor noastre. Astfel, ne oferim sansa sa nu mai fim nervosi, sa nu ne mai sabotam urmatoarele gesturi in relatia cu ei.
Hai sa luam un exemplu. Copilasul de 1 an: se ridica, pleaca, umbla prin casa, incepe sa traga de chestii prin casa. Mamica este foarte draguta si apeleaza la tot felul de tehnici prin care sa nu fie pusa in situatia de a-l refuza: ii spune sa se dea putin mai incolo, muta lucrurile prin casa. Este normal sa faca asta. Dar exista un moment – dar nu atunci cand deja ne-am enervat – in care sa ne asezam in fata lui, sa ii luam manuta si sa ii spunem cu multa caldura: „Acesta – cutitul, de exemplu – este un lucru nepotrivit pentru tine, nu iti dau voie sa pui mana pe el”. si ii luam manuta de pe cutit o data, de doua ori, de trei ori, de cinci ori, chiar de sapte ori – pentru varsta de 1 an.
Sa fim pregatiti sa spunem „nu”: „Eu nu iti dau voie sa faci asta”; dar cald, deschis si onest. Putem sa facem asta; sa invatam sa refuzam cald. Pentru ca noi, de fapt, il protejam. Asta il va invata si pe copil cum sa refuze el la randul lui: la fel de cald, la fel de atent la relatia cu ceilalti. De aceea merita sa refuzam si merita sa spunem acel „nu” atunci cand noi deja il simtim in suflet sau in minte; nu atunci cand s-au adunat inauntru multe „nu”-uri – asa ajungem sa respingem si sa impingem.
A.T.: Si sa ajunga ca o otrava pentru celalalt.
C.N.: Exact. „Nu”-ul nu este otravit. Eu cred ca, pentru copii, acest „nu” le da siguranta. Ideea este ca noi sa fim consecventi cu „nu”-urile noastre si sa fi calzi atunci cand le oferim.
Asa cu am procedat in exemplul de mai sus cu micutul de un an, la fel putem sa facem pentru varstele mai mari – sa zicem limita maxima pe care ne-am ales-o noi: 14 ani. Daca ne spune copilul: „Vreau merg la petrecere, de la zece seara, cu prietenii mei si sa ma intorc maine dimineata”. Simtim inauntrul nostru ca nu suntem de acord. Prin raportarea la copiii nostri si la cererea lor ca la doua entitati diferite, ne da sansa sa spunem un „nu” onest si cald: „Ma bucur ca ai atatia prieteni, ma bucur ca va intalniti, insa ma ingrijoreaza faptul ca vreti sa faceti o petrecere peste noapte. De aceea, eu voi spune nu la petrecerea peste noapte. Nu iti spun nu tie si nu te neg pe tine, dar acestei cereri eu ii spun nu”.
Cred ca, primul pas pentru noi – adultii – este sa deosebim cererea copiilor de copiii in sine. in momentul in care vom realiza acest lucru, vom putea si noi sa argumentam acel refuz si nu va fi un „nu” de respindere, de genul „Nu te duci nicaieri!” sau „Nu meriti! Nu ai luat notele cele mai bune”.
Dar este foarte important sa ne ascultam pe noi insine si sa primim cererile lor, sa le dam voie sa vina spre noi, ca sa le putem analiza pe toate fetele. De ce ii spun nu? Pentru ca sunt ingrijorata? Pentru ca sunt timorata si mi-e frica? Sau ii spun nu pentru ca realmente gasesc nepotrivita aceasta cerere? Sunt doua zone diferite si merita sa imi raspund mie de ce ii spun „nu”.
A.T.: Sunt de acord cu tot ceea ce spui tu. Am si eu doua cazuri acasa – cazul A si cazul B; chiar asa sunt: Ariadna si Babu.
La Ariadna, functioneaza atunci cand argumentez „nu”-ul. Poate i se umezesc ochii, poate incearca sa ma convinga ca e un copil cuminte. Si am incredere in ea, dar asta nu imi linisteste spaimele.
In cazul B, sunt convinsa ca ar incepe cu argumente de genul „Pe celalalt il lasa.” sau „Tu mereu faci asa!” sau „Mereu ai reguli.” etc.
C.N.: Face ca un rechin. Atunci cand atacam, stim ca putem schimba si vulnerabiliza „nu”-ul.
A.T.: Uneori chiar reuseste.
C.N.: Toate aceste forme – pe care ziceai ca le foloseste Babu – sunt exprimari ale nemultumirii lui. Spre deosebire de Ariadna care poate sa planga – exprimarea ei este mult mai usor de primit, putem continua argumentarea; putem suporta lacrimile mai usor pentru ca sunt mai linistite.
Cu toate acestea, chiar si la comportamente de genul „Ce groaznica esti!”, acuze si reprosuri putem sa spunem „nu”. Exemplu: „Vad ca esti nemultumit si mi-am imaginat ca s-ar putea sa fii nemultumit. Am rabdare sa poti sa imi spui si cum te simti tu cand eu spun nu. Intre timp, toate comportamentele astea poti sa le duci in alta parte.”
Deja, apare un alt „nu” pentru felul in care el trimite catre tine toate aceste mesaje. El isi imagineaza – si poate are si experienta – ca la un moment dat va aparea un „da”. Si asa continua cu reprosurile.
Ne este mult mai usor sa spunem un „nu” asertiv, un „nu” pentru cerere in momentul in care noi insine stim pentru ce refuzam, cand pentru noi este clar. Hai sa ne dam ragazul si sa invatam, inclusiv pe zgomotul de fond al reprosurilor si al comportamentelor vulcanice, sa luam comportamentul ca pe un simbol, ca pe o exprimare, si sa il traducem. Ei, copiii, se pot manifesta oricum. Daca are 2 ani, continua sa planga, trage de lucruri prin casa.
A.T.: Si la sase ani face aproximativ la fel.
C.N.: Ideea este ca tot acest complex de comportamente este o exprimare a trairii lui fata de „nu”-ul nostru. Hai sa ii invatam pe copii sa traduca trairile acestea in comportamente mult mai blande (chiar si pentru ei insisi). Exemplu: „Ce ar putea sa schimbe reprosul? Acuzele nu ma vor face sa imi schimb decizia. Ba dimpotriva, ma intareste sa spun si mai tare nu. Ia gandeste-te, ce ma face pe mine sa spun nu, de ce crezi tu ca eu sunt inspaimantata? Hai sa incercam sa dialogam un pic.”
Pentru ca toate comportamentele acestea, foarte vulcanice, se pot transforma si in ceva mai bun pentru noi insine. De ce sa folosim santajul?
A.T.: L-am cunoscut pe Babu pentru ca stiu multi copii care reactioneaza in acest fel.
C.N.: Sa nu uitam ca este copilul mai mic si e baiat. Si aceste elemente conteaza atunci cand invatam sa spunem „nu”-urile. Pentru ca spunem „nu” in acord cu noi, dar tinand cont de cine se afla in fata noastra: de varsta copiilor nostri, de sexul lor, de frati.
Daca, adulti fiind, poate sunt meserii catre care nu ne mai putem indrepta, catre meseria de parinte exista o motivatie in interiorul nostru atat de puternica si ii avem alaturi atat de des pe copii, incat invatam cu multa usurinta. Nu zic ca e facil, dar pot sa vina spre noi informatii pe care le integram mult mai usor decat in alte domenii.
