Relationarea este o provocare pentru multi dintre noi, este foarte complexa si are multe componente neconstientizate. Marea majoritate a parintilor isi doreste binele copiilor, dar este dificil sa acoperi toate aspectele nevoilor copilului, mai ales atunci cand lipsesc in propriul vocabular.
Am discutat despre cum se produc traumele in copilaria timpurie cu psihoterapeutul Irina Tepuru, membru in cadrul Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei – ISTT – si presedintele Asociatiei de Psihoterapie prin Dans si Miscare.
Ce reprezinta trauma?
I.T.: Traumatizarea este o consecinta a unor evenimente care depasesc capacitatea psihicului uman de a le depasi. Daca ne gandim la fragilitatea unui copil in viata intrauterina sau a unui nou-nascut, ne dam seama usor ca exista multe evenimente care pot provoca noua fiinta peste limita suportabila: trairile si evenimentele din viata familiei, mai ales a mamei (conflicte, pierderi, boala, traume ascunse, amenintari socio-economice sau politice).
Care sunt principalele zone „rosii”, asupra carora parintii trebuie sa-si concentreze atentia?
I.T.: Putem rani fara sa vrem atunci cand lasam copilul in grija altor persoane, mult mai devreme decat poate tolera el o distantare de figura materna, putem rani prin prea multa anxietate legata de cresterea lui sau prin relatii de cuplu disfunctionale, reci, tensionate sau explozive care aduc o atmosfera dificila in casa.
La copiii foarte mici, functionarea fiziologica este reperul cel mai demn de luat in seama: nivelul energiei vitale (de la apatie la agitatie), ritmurile somnului si hranirea, dispozitia (de la veselie la incordare, nemultumire). Atentie, aici nu vorbim de etapele normale de dezvoltare si de fluctuatiile lor obisnuite. Vorbim de schimbari care atrag atentia, care sunt ingrijoratoare, mai ales daca se suprapun cu evenimente provocatoare din viata familiei.
De exemplu, daca un copil devine deodata retras, apatic, suparat desi era vesel si activ in general, vom sti ca trece printr-o provocare. Daca exista cel putin un adult atent si prezent in viata copilului multe conjuncturi potential traumatizante pot fi neutralizate, copilul poate fi ajutat sa se regleze, sa revina la echilibru si sa isi reia dezvoltarea. Psihicul este dotat cu mecanismele necesare, dar are nevoie de sustinere, cu atat mai mare cu cat copilul este mai mic.
Pot fi parintii afectati in copilaria lor timpurie? Poate aceasta experienta negativa sa isi puna amprenta si asupra copiilor lor?
I.T.: Avand in vedere ca si parintii sunt fiinte umane inseamna ca au experimentat aceleasi vulnerabilitati ca si copilul lor. Nu in sensul in care au trait exact aceleasi experiente sau au avut exact aceeasi structura interna si relationala, dar pot avea un nucleu comun substantial. Mai mult decat atat, s-a observat destul de clar ca avem tendinta de a repeta ceea ce “stim” deja, acele informatii implicite, pe care de multe ori nu ni le amintim constient.
Care sunt sansele sa reparam ceea ce a fost deja „stricat”?
Faptul ca exista sanse de a repara este motivul pentru care eu si colegii mei credem in meseria pe care o practicam. Oricat de tarziu, schimbari pot fi facute. Ca in orice situatie, cu cat problema este mai putin grava sau cu cat se intervine mai devreme, “tratamentul” este mai usor si mai rapid. De aceea, insistam ca parintii sa caute in istoria lor, sa isi inteleaga tiparele ascunse si sa fie sprijiniti sa isi insanatoseasca relatia cu ei insisi, cu lumea si cu cei din jur; abia apoi vor putea face schimbarile necesare in relatia cu copiii lor. De ce? Fiindca dobandesc acest “vocabular” pe care vor sa il dea mai departe, fiindca recupereaza energie vitala renuntand la alegeri toxice (iar energia este necesara pentru a face schimbari), fiindca recapata speranta, traiesc mai mult in prezent si sunt mai acordati cu copiii lor.
Cum ne gestionam energia si cum ne ajuta acest aspect in repararea eventualelor traume, in relatia cu copilul?
I.T.: Nu putem oferi ce nu avem, nu putem invata pe cineva ceva ce nu stim. Cum nu exista relatie sau viata fara obstacole, tot ce ne putem dori este sa reparam cat mai repede si cat mai eficient. Iar aceasta capacitate de a lucra cu noi insine, cu energia care curge intre noi, de a fi curiosi si flexibili, tine de sanatate. Iar sanatatea nu inseamna lipsa oricarei boli, dar inseamna recuperarea starii de bine dupa dezechilibrari mai mici sau mai mari.
Ca parinti, cum stim sa ne raportam corect si sanatos fata de propriul copil?
I.T.: Din punctul meu de vedere, nu exista un corect fix si universal. Cum facem sa cerem sprijin in situatii dificile? Cum ne chestionam presupunerile legate de viata, educatie, relatii, familie? Cum recunoastem ca am gresit? Cum invatam sa facem loc in noi lucrurilor bune? Cum imbunatatim pas cu pas strategiile noastre? Cum intelegem ca avem nevoie de timp ca sa vindecam? Cum alegem persoanele care sa ne ghideze? Cum intelegem ca avem dreptul sa gresim, sa schimbam, sa cerem, sa spunem nu? Cred ca toate aceste aspecte sunt importante in orientarea noastra ca oameni, ca parinti.
Cat de important este sa ne ascultam copiii?
I.T.: Este la fel de important sa ne “ascultam” copiii cum este sa fim atenti pe unde mergem, sa auzim, sa mirosim, sa simtim ce se intampla in noi si in jurul nostru. Ascultarea inseamna deschidere, receptivitate, coordonare, cooperare. Ascultarea inseamna sa observam ca avem de-a face cu o alta fiinta umana despre care nu stim nimic, pe care trebuie sa o descoperim.
Pentru mine, “ascultarea” este despre senzatii, miscare, liniste, observare, raspuns. Asa ca ea incepe inca din uter: mamele isi “asculta” bebelusii chiar inainte ca ei sa se faca simtiti – unele simt intuitiv prezenta bebelusului, comunica mangaind abdomenul, isi asculta propriul corp. Apoi, cand apare un nou-nascut pe lume, ii poti asculta respiratia, fosnetele hainelor atunci cand se misca, ii poti observa ritmul, descoperirile. Si pe masura ce creste ii asculti gangurelile si tonurile diferite ale plansului si agitatiile sau linistile din corp, si disponibilitatile sau retragerile.
Care este legatura dintre identitate si corp, cum se imbina cele doua?
I.T.: Identitatea este in primul rand corporala. Noi nu venim pe lume cu idei despre noi, venim cu senzatii despre noi. Simtim, ne activam si ne relaxam, descoperim diferenta dintre confort si disconfort, dintre noi si ceilalti, dintre interactiunile pozitive si cele negative si, usor, usor ne cream imagini despre noi si lume, care vor duce la credinte si strategii specifice fiecarui individ.
Factori de succes pentru stabilitate si dezvoltare ulterioara sanatoasa, in urma traumatizarii timpurii. Putem vorbi de o reteta?
I.T.: Sunt anumite principii care mie mi-au fost de ajutor si am observat ca ii ajuta si pe altii. Unele rupturi interioare sunt provocari care stimuleaza rezilienta, forta de a trai, flexibilitatea. Nu cred ca am fi mult mai avantajati intr-un glob de sticla, fara niciun factor advers.
Viata implica schimbare permanenta, deci putem presupune ca nu exista prea multe certitudini. De aceea curiozitatea, investigarea, joaca si creativitatea sunt absolut necesare pe tot parcursul experientei noastre. La fel si increderea si speranta in noi insine si in oamenii potriviti, in contexte mai bune si in vindecare.
„Destul de bun” poate fi in regula uneori si viata este un proces, nu un produs. Sa evoluam pas cu pas, sa nu renuntam la noi insine si la cei pe care ii iubim.
Cateodata nu putem repara greselile, dar ne putem asuma responsabilitatea, putem ajusta asteptarile in functie de intreg contextul vietii noastre sau a copilului nostru, putem cauta impacarea cu trecutul si recunostinta pentru prezent cu tot ce are sau nu are suficient si putem renunta la iluzia de control al viitorului.
Irina Tepuru este psihoterapeut practicant autonom, membru ISTT, si presedintele Asociatiei de Psihoterapie prin Dans si Miscare.
De-a lungul timpului, in cadrul ISTT, Irina a sustinut numeroase workshop-uri si ateliere interactive dedicate parintilor, despre prevenirea traumatizarii inca din copilaria timpurie.
