Tot mai multi parinti, dascali, psihologi vorbesc despre ATCP. Este un real motiv de ingrijorare? Hai sa aflam, la Psihotaclale.
ATCP – Angered Temper with Choleric Progression (Temperament Furios cu Progresie Colerica) este ceea ce psihologii numesc noul fenomen al secolului si apare la tot mai multi copii cu varste intre 1 si 12 ani.
Printre simptomele care denota ATCP, ei amintesc atat izolarea si timiditatea, cat si crizele de agresivitate, violenta fata de cei din jur sau nervozitatea excesiva.
Dar ce este ATCP? Este un sindrom? Ce sta la baza lui? Afla acum, alaturi de Cristina Trepcea, la Psihotaclale.
Vrei sa asculti si alte subiecte dezbatute? Intra pe pagina Psihotaclale.
Ultimele articole
Ma sperie foarte tare aceste abrevieri din ce in ce mai numeroase. Abrevieri ale unor boli/ sindroame/ dereglari de care in copilaria mea nu am auzit. Nu este cumva un paradox faptul ca de cand educatia la copii se face din carti au aparut si aceste comportamente? Pe vremea mea erau reguli stricte, erau parintii care aplicau aceste reguli si pe care ii consideram duri insa nu pot decat sa le multumesc. Pt multe din aceste comportamente era un singur cuvant: rasfat, pe care il inabuseau cum stiau mai bine… Ciudat..
Tot aud si eu”copilul tău suferă de ATCP? Am citit despre simptome dar care este tratamentul si cum îl putem preveni? Nu cumva era aceasta a informaticii este una din cauze? Tehnologia ne înconjoară peste tot practic….la creșă,la grădiniță,la școală sunt înconjurați de televizoare, de proiectoare,de laptopuri,de tablete si smartphonuri….vorbesc efectiv de cazurile care acasă nu au voie sa folosească gadgeturile acestea…faptul ca se folosesc în colectivitate și acasă este un refuz,poate fi o cauza a ATCP? Sau invers?acasă se folosesc,în colectivitate nu…
Înțeleg că o oarecare vină o au părinții deoarece sunt prea ocupați cu joburile, ” să fie de toate”,chiar și în cazul în care părinții sunt prezenți și conectați cu copilul tot iese la suprafață unul din simptome…. Ce e de făcut? Cum tratăm? Am un bebe de 11 luni pentru care as vrea sa previn și încă un băiat de 5 ani care conform simptomelor trebuie tratat….
Eu cred ca problema se pune un pic altfel in ziua de azi. Si acum vorbesc in nume propriu, dar cred ca teoria se poate aplica (nu neaparat la modul general) si altor parinti.
In ziua de azi, societatea (si contextul economic in egala masura) pune accentul pe (scuzati cacofonia) performantele „economice”. Mai explicit, trebuie sa ai o situatie economica buna (sau o parte din nevoile de baza – adapost, mancare, elemente de confort), ceea ce se traduce intr-o incarcare mai mare asupra parintilor in ceea ce priveste job-ul. Cu totii ne concentram pe a avea cresteri in cariera, ceea ce se traduce intr-o crestere in ceea ce priveste conditiile materiale, fara sa vedem impactul asupra vietii de familie.
De fapt, optica asta e o sabie cu doua taisuri: pe de o parte cresti confortul in familie, prin faptul ca membrii familiei pot avea un acces mai facil asupra lucrurilor (superficiale) care asigura confortul pentru moment (de exemplu jucaria preferata a copilului). Pe de alta parte, efectele de substrat (si de durata) se estompeaza. Nimeni nu se mai gandeste la faptul ca un copil care se bucura timp de o ora pentru ca a primit jucaria preferata a suferit timp de o saptamana (ca sa fiu indulgent) din cauza faptului ca parintii sai nu au avut timpul si dispozitia necesara pentru a „rezona” cu el din punct de vedere psihic.
Si noi facem parte din categoria parintilor „de multinationala”, cu program haotic, trezit devreme si venit tarziu acasa. Copilul nostru incearca sa faca fata situatiei, noi incercam sa gasim metode prin care sa compensam in mod activ lipsa din timpul zilei (joc, citit, discutii – fiica noastra are 5 ani si jumatate, deci putem sa atingem subiecte mai complexe). Cu toate astea, uneori lucrurile nu ies asa cum ni s-ar parea ca e in regula. De exemplu:
– Atunci cand fiicei mele i se pare ca am un ton mai dur (desi eu cred ca nu ii reprosez ceva in mod explicit, ci doar ii explic – mai grabit decat de obicei, recunosc-), imi spune „Tati, eu te iubesc!”. Imi dau seama ca asta e o reactie defensiva, prin care face apel la iubirea paterna de baza, neconditionata si in momentul urmator ii explic ca nu am vrut sa o cert si ca am avut o reactie exagerata. Ma opresc doar dupa ce stiu sigur ca i-am explicat (si a inteles) ca a fost o problema a mea de moment (si nu a ei). Si momentele astea sunt dince in ce mai rare…
– Nu stiu cum sa reactionez in momentele de conflict intre ea si copii de varsta ei din jurul nostru. Pana unde sa o las sa isi stabileasca locul in „ierarhie” si de unde sa intervin pentru a nu o lasa sa fie „moale”, doar de dragul prieteniei cu un copil care este mai agresiv (sau „smecher”). De la ce punct incolo ar trebui sa o sprijin si cum sa ii arat care este punctul dincolo de care ar trebui sa renunte la „beneficiile” relatiei cu acel copil (ca exemplu, „daca nu imi dai jucaria ta nu mai suntem prieteni”).
Exemplele pot continua…
Ca si concluzie, parerea mea este ca ATCP-ul este rezultatul imaginii de familie al societatii actuale. Adica, pe de o parte, societatea de azi promoveaza materialismul ca si ideal (adica a furniza tot ce ar trebui din punct de vedere material familiei, cu implicatiile aferente din punct de vedere profesional si implicit social). Pe de alta parte, parintii care studiaza conceptele actuale de parenting, stiu semnificatia si implicatiile legaturii afective cu copiii lor. De aici se naste un conflict care, de multe ori, are doar efectul de a creste nivelul de stres al parintilor in ceea ce priveste copiii lor, cu toate efectele negative ale psihicului acestora.
Cred ca ar trebui ca parintii din ziua de azi ar trebui sa invete (sau, de fapt, sa fie ajutati sa invete) cum sa gestioneze aceste conflicte si cum sa gaseasca oportunitatile de interactiune cu copiii lor, indiferent de problemele si impedimentele de zi de zi.
Totul pentru generatia urmatoare.
Va multumesc!