Cine stie care a fost cu adevarat primul semn, care a fost punctul in care Anne-Marie a inceput sa se desprinda incet de langa noi. S-a intamplat atunci cand i-am serbat ziua de nastere, dupa aceea sau inainte? Sau ar fi mai bine sa intreb: cine stie cand am observat primul semn? Lucrurile devin mult mai limpezi cand le privesti retrospectiv decat atunci cand ti se intampla.
Mai inainte, cand avea zece luni, observasem cateva miscari ciudate ale mainilor cand isi impingea de colo-colo bucatelele de mancare pe masuta de la scaunel. Nu parea sa le apuce cu „pensa digitala” normala, ci tot incerca sa le ia numai cu degetul mare si degetul mic.
O urma vaga, extrem de trecatoare de ingrijorare ma sacaia: are vreo problema? … ceva nu e in regula? … degetele rasfirate, felul ciudat in care isi folosea degetul mare si degetul mic pareau atat de… bizare. Inima mi s-a strans de neliniste pentru un moment, dupa care mi-am spus ca trebuie sa ma relaxez. Probabil ca nu facea decat sa se joace cu degetele, un soi de experimentare tactila sau ceva de genul asta…
Si mai inainte, Patsy, bona ei, remarcase cat de cuminte era, cum reusea sa stea si sa se joace singura atat de mult timp.
-Ce copil bun! a exclamat Patsy intr-o dupa-amiaza. A stat si s-a jucat singura doua ore in acelasi loc!
Nu stiam daca imi placea ce auzeam. Si eu observasem cumintenia lui Anne-Marie, jocul ei tacut, solitar, prea linistit.
Nu mergea prea mult de-a busilea. In mod sigur nu cotrobaia prin dulapuri si sertare asa cum facuse Daniel, lasand dezastru in urma lui de fiecare data. Atunci fusesem nevoiti sa incuiem practic toate sertarele si usile din apartament pentru ca Daniel sa nu pateasca ceva rau. Incerca sa bage direct in gura sau sa traga pana ii cadea in cap orice lucru care nu era zavorat, incuiat sau asezat intr-un loc inaccesibil.
Dar aveam uneori senzatia ca puteam sa las amoniac sub chiuveta si o cutie de chibrite pe podea fara ca Anne-Marie, deloc interesata, sa fie in pericol. Parea sa se simta cel mai bine atunci cand tinea in mana si privea la nesfarsit cate o jucarie, rasucind-o pe toate partile sau impingand-o pe podea.
Pe tot parcursul acelui an am comentat pe marginea timiditatii si sensibilitatii ei. „Supersensibila mea”, i-am spus mamei. Plangea usor si nu ne era intotdeauna clar de ce era suparata. In primele luni am pus plansul pe seama colicilor, dar mai apoi plansul frecvent parea sa tina pur si simplu de firea ei. Cand am incercat sa o pun pentru prima data in premergator, si-a intepenit tot trupul. Parea aproape terifiata. Am inceput sa ma intreb daca unul din motivele pentru care plangea nu era frica de lucruri nefamiliare.
Dar atunci, in primele ei zile de viata, era usor sa alungam rarele momente de neliniste. Nimic nu se intampla inca in mod regulat. Se poate sa fi existat semne, dar pe atunci nu stiam ce inseamna. […]
[page]
Fara sa stim ce se intampla, si eu, si Marc am incercat pur si simplu sa depasim aceasta perioada nefericita, asteptand si sperand ca totul va trece in curand. Ii spusesem de cateva ori doctorului despre nefericirea lui Anne-Marie, o data la vizita de un an si trei luni si o data sau de doua ori la telefon, dar doctorul nu paruse sa se alarmeze. Fara indoiala, era o faza trecatoare. Desi multe dintre rutinele noastre erau punctate de plansul lui Anne-Marie, ne incapatanam sa incercam sa traim normal.
-Hai sa mergem toti in parc! strigam eu vesela. Dupa care urma chinul de a o pune pe Anne-Marie in carucior, in ciuda impotrivirii si scancetelor ei. Plecam cu totii, Daniel, Anne-Marie, Patsy si cu mine, un baietel vesel, o fetita nefericita si doi adulti nedumeriti, cu nervii la pamant.
Patsy inventa motive. Eu inventam motive.
-E obosita.
-Ii e cald.
-Ii e foame.
-Nu vrea sa mearga in parc.
-Nu vrea sa plece din parc.
Devenise imposibil sa mai iau autobuzul sau orice alt mijloc de transport in comun, pentru ca Anne-Marie plangea si mai tare cand era inconjurata de atat de multi necunoscuti. Daca mergeam la magazin, ori scancea continuu, ori devenea complet impasibila, privind in gol.
[…] Cateva zile mai tarziu, ne-am dus cu totii sa cumparam legume. Stateam in masina cu copiii, asteptandu-l pe Marc sa termine de facut cumparaturile. Era cald si incercam sa umplem timpul vorbind despre fel si fel de nimicuri. Eu si Anne-Marie jucam un mic joculet. Eu spuneam ceva, ea repeta dupa mine.
„Masina”…”masina”.
„Baba”…”baba”.
„Biscuite”…”biscuite”.
„Tati”…”tati”.
Cred ca spusesem vreo zece cuvinte, intregul repertoriu al lui Anne-Marie. La sfarsitul jocului m-am gandit: uite, poate sa vorbeasca, stiu ca poate. Simteam ca devenisem un pic defensiva in legatura cu ea. Matusile si unchii ei din Franta remarcau mereu cat de tacuta este.
Dar daca poate sa vorbeasca, ma gandeam, de ce stau aici si incerc sa o fac sa rosteasca cuvinte? Nelinistea aceea ciudata, punctata de vina, ma cuprindea din nou. Credeam ca fata mea e in urma? O comparam in mod nedrept cu fratele ei? Anne-Marie avea ceva… care ma nelinistea. Ce se intampla cu mine? De ce nu ma mai bucuram de copilul meu?
Fragment din cartea Lasa-ma sa-ti aud glasul. Povestea unei familii care a invins autismul, de Catherine Maurice, aparuta la editura Curtea Veche
