Un interviu despre adoptie, iubire si relatii sanatoase.
Corina Bimbasa este psihoterapeut in cadrul Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) si este, de 11 ani, parintele unui copil adoptat.
Citeste interviul acordat de Corina Bimbasa si descopera experienta ei ca parinte al unui copil adoptat.
Corina Bimbasa: Trebuie sa intelegem in primul rand ca pentru fiecare copil lucrurile pot fi foarte diferite, pornind de la dorintele, cerintele si asteptarile viitorilor parinti, pana la starea de sanatate, statutul, varsta copilului. In cazul nostru, a existat mai intai o consultare in familie legat de ce varsta (aproximativa) sa aiba copilul. Apoi ne-am adresat celor de la DGASPC, departamentul de adoptii (Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului). Ne-am informat care este procedura, ce inseamna atestatul de familie adoptatoare, cat este el valabil, cat dureaza in medie sa intri in potrivire cu un copil. Ulterior, citind si legeea care era in vigoare la acel moment (2008), ne-am informat si despre plasament si despre ce inseamna de fapt plasamentul in regim de urgenta.
In final, noi am ales sa luam copilul in plasament in regim de urgenta astfel incat pana la deschiderea procedurii de adoptie (si ulterior), el sa fie cu noi. Ne-am dorit sa il avem acasa de cat mai mic. Ne-am asumat bineinteles, toate riscurile asociate acestei decizii.
Ce facem o data ce procesul de adoptie a reusit si… copilul e acasa?
Corina Bimbasa: Cred ca odata luata decizia si ajunsi acasa cu copilul, multe din temerile de proaspat parinti deja si-au gasit raspuns. De obicei, inainte sa ajungi cu copilul acasa, il intalnesti de cateva ori, ai un minimum de informatii despre el si deja o mare disponibilitate de a-l iubi.
Intr-adevar, ca orice parinte, e nevoie sa fim atenti la copil, insa si la noi. In ceea ce priveste copilul, atentia fireasca pe care o putem da este la comportamentul copilului conform varstei acestuia in relatie cu noi, cei din casa, si apoi, treptat, in cat mai multe medii cu putinta. Construirea si mentinerea unei relatii sanatoase cu copilul este un lucru esential pentru el, pentru noi ca parinti si pentru sanatatea relatiilor viitoare pe care copilul le va avea.
In al doilea rand, este nevoie sa avem grija si sa fim atenti si la noi. Ca persoane, ca sot/sotie, ca oameni care au mai nou, inca un rol – cel de parinte. Rolul de parinte este important sa se integreze si sa comunice cu celelalte roluri ale noastre, nu sa le anuleze si sa detina controlul. Asadar grija fata de propria persoana si atentia la nevoile noastre este o prioritate mai ales acum, cand avem in responsabilitate un copil.
Care pot fi cele mai des intalnite reactii in noua situatie? Cum pot sau ar trebui sa procedeze parintii?
Corina Bimbasa: Fiecare copil este diferit si poate sa reactioneze diferit. Aceste reactii tin intr-o masura de copil si de varsta lui, insa depind mult de cursul vietii lui de pana atunci (ex: daca a fost abandonat la nastere sau ulterior, cat/daca a stat singur in spital, de la ce varsta a mers intr-un mediu familial, a schimbat sau nu mediile familiale si de cate ori etc).
Pentru orice copil, orice schimbare a persoanelor de referinta pentru el (a celor care il ingrijesc) ii scad increderea ca locul in care a venit pe aceasta lume este un loc sigur in care el se va putea descurca.
In multe cazuri (nu insa in toate), un copil cu istoric de abandon poate avea dificultati de relationare, de a-si face prieteni, poate manifesta o lipsa de incredere in parinti, se poate departa usor de acestia fara se se sperie, poate imbratisa persoane straine la prima intalnire si poate fi agresiv in special din cauza unei tolerante scazute la frustrare.
Sunt copiii adoptati diferiti fata de ceilalti si in ce fel?
Corina Bimbasa: Copiii adoptati sunt minunati in special pentru parintii lor. Ceea ce ii poate face diferiti de alti copii, in anumite contexte, este comportamentul. Nu este insa o regula. Cunosc copii adoptati care nu ies in evidenta cu nimic (poate doar cu o inclinatie artistica mai profunda) fata de ceilalti copii.
Cei care ies insa in evidenta, o fac cu comportamente nepotrivite situatiei, uneori agresive sau alteori comportandu-se ca un copil mai mic fata de varsta sa. Emotional, acesti copii au de recuperat iar recuperarea/vindecarea se face in relatie cu parintele/persoana de ingrijire si este un proces care se construieste in timp.
Copilul adoptat are o sensibilitate aparte, foloseste niste canale de comunicare care ii surprind pe parinti, uneori in mod pozitiv, alteori, dimpotriva. El simte ce ii apartine si cere aceste lucruri cu toata fiinta lui, nu intotdeauna intr-un mod acceptabil social. De multe ori comportamentele nepotrivite ale copiilor adoptati sunt un strigat de ajutor pentru a fi sustinuti si acceptati sa simta, sa tolereze, sa depaseasca durerea pierderii initiale din viata lor.
Ce este cel mai important in ceea ce priveste relatia parintilor cu copiii adoptati?
Corina Bimbasa: Relatia este primul lucru de care e nevoie sa ne ingrijim cand avem un copil adoptat. Relatia primeaza ca importanta peste tot ce inseamna cunostinte ale copilului, abilitati dezvoltate timpuriu, uneori chiar si fata de bunele maniere. Cand un parinte reuseste sa aiba o relatie sanatoasa cu copilul lui, toate cele de mai sus se asaza si se dezvolta de la sine. Daca insa parintele este preocupat mai intai de cate lucruri stie copilul, ce note are etc, si lasa relatia pe plan secund, se intra intr-un cerc vicios in care atat copilul, cat si parintele, se simt din ce in ce mai neputinciosi si niciunul din ei nu il poate sustine pe celalalt sa isi traiasca neputinta.
Ce inseamna, de fapt, aceasta relatie sanatoasa? O relatie sanatoasa este o relatie de incredere reciproca, o investire a copilului ca poate sau ca va putea curand sa faca anumite lucruri pe care acum nu le reuseste, o grija exprimata/verbalizata a parintelui fata de propria persoana precum si limite clare si ferme la nevoie impuse copilului.
Ma refer aici la modelarea tiparelor de atasament pe care le are copilul si acordarea acestora cu cele pe care le are parintele. Este un proces de durata, insa odata constientizate anumite cauze sau comportamente, lucrurile devin ceva mai simple.
„Acomodarea poate fi dificila”
Corina Bimbasa: Toate aceste lucruri in mod cert afecteaza comportamentul copilului si de aceea acomodarea este deseori dificila. Copilul nu stie ca aceasta familie este definitiva, ca este stabila, chiar daca parintii adoptatori ii ofera toata dragostea de care sunt ei capabili. El deocamdata functioneaza dupa instinct si dupa experientele anterioare – nu are nicio garantie ca odata parasit, nu va fi din nou lasat. Este nevoie de consecventa si forta de a-l sustine din partea parintilor pana cand acest mediu nou, stabil devine trecut pentru el. Atunci copilul se va ghida din nou dupa experientele lui trecute care vor cuprinde si mediul stabil – din ce in ce mai mult timp. El are nevoie de timp in aceasta stabilitate ca sa prinda incredere ca experienta de abandon nu se va mai repeta.
Va intrebati, poate, cat dureaza sa dobandeasca aceasta incredere? Avand in vedere ca noua, adultii, ne trebuie aproximativ 6 luni – 1 an cand ne mutam intr-o alta locuinta noua ca sa o consideram acasa, in cazul copiilor adoptati increderea se consolideaza in ani. La unii mai putini, la altii mai multi…
Cum ne raportam la societate, atunci cand avem in grija un copil adoptat?
Corina Bimbasa: Sinceritatea, ca in orice alt mediu/domeniu, este necesara. In primul rand fata de copil. Indiferent ca el stie sau nu ca este adoptat, faptul ca simte ca ascundem ceva legat de el celor din jur, il face suspicios si se poate gandi ca ceva este in neregula cu el.
Copilul adoptat este acum copilul cuiva. El apartine unei familii, la fel ca ceilalti copii. Raportarea la societate merita sa fie facuta cu relaxare si incredere in sine (din partea parintilor) ca acel copil este protejat, este ingrijit, este certat la nevoie, este invatat si, nu in ultimul rand, este iubit.
Cand si cum ii spunem copilului ca a fost adoptat?
Corina Bimbasa: Nu consider ca exista o „varsta necesara” la care ii putem spune copilului ca a fost adoptat. Cu totii detinem informatii de care nu suntem neaparat constienti; le detinem la nivel celular. Copilul stie ca este adoptat. Nu stie sa puna asta in cuvinte, nu stie exact ce inseamna asta insa informatia se afla in el.
Recomandarea este ca la primele intrebari, semne din partea copilului, sa i se spuna adevarul insa acesta poate fi partial – adaptat la varsta si la cat poate copilul sa priceapa la acel moment. Ulterior, dupa ce el a primit confirmarea si a „digerat” primele informatii, va veni cu alte intrebari iar raspunsurile la aceste intrebari vor continua povestea adevarului. Si tot asa.
Care sunt primele semne care ne arata ca e momentul potrivit sa ii vorbim copilului despre faptul ca a fost adoptat?
Corina Bimbasa: Acestea sunt de obicei simple, din viata de zi cu zi. Pot lua fie forma de intrebari (Eu am stat la tine in burta? Eu unde m-am nascut? Cum a fost cand m-ai nascut? etc), pot fi elemente din vise pe care copiii le povestesc si asta ne dovedeste preocuparea lor. Pot fi de asemenea, preocupati de anumite povesti/desene animate in care un personaj are o poveste sau experienta similara (ex: Cartea Junglei, Ratusca cea urata etc)
Din punct de vedere al parintelui, recomandarea este aceea de a avea grija de tine ca adult si de a avea incredere ca acel copil pe care l-ai ales si/sau care te-a ales pe tine, va reusi. Ce inseamna insa reusita din perspectiva lui ramane misterul la care suntem supusi cu totii ca parinti.
Cu siguranta, reusita va insemna mai mult decat daca nu ar fi venit in familia voastra si nu ar fi beneficiat de un mediu stabil si de iubire. Un copil iubit are sanse mari sa ajunga un adult sanatos.
