Ne simtim vinovati daca luam o pauza doar pentru noi, dar, in acelasi timp, ajungem sa ii invinovatim pe ceilalti pentru ca ne ignora eforturile. Cum facem sa scapam din acest cerc vicios?
Diana Stanculeanu, psihoterapeut la Salvati Copiii Romania, abordeaza una dintre emotiile complexe, care se manifesta adesea, atat la nivelul familiei, cat si la cel profesional: sentimentul de vina.
Am fost crescuti sa simtim vina si rusine pentru anumite comportamente, iar acum, la maturitate, am ajuns sa aplicam aceleasi tratamente copiilor nostri. Descopera in interviul de mai jos cum sa spargi cercul vinei.
Afla cum iti poti face timp pentru tine, cat de important este acest lucru si cum te afecteaza lipsa momentelor dedicate propriei persoane.
A.T.: Mi-am dat seama ca principalul dusman al meu sunt eu insami. Cred despre mine ca sunt un parinte responsabil, mult peste medie.
D.S.: Responsabilitatea si vinovatia merg mana in mana.
A.T.: De foarte multe ori, renunt sa fac lucruri pentru mine, din sentimentul de vinovatie. Imi spun mereu: „De ce sa nu fac lucrurile pentru copii?”. Incepand de la lucruri marunte, cum ar fi cumparaturile, pana la lucruri majore, de dezvoltare personala – traininguri in care ar trebui sa dispar cu zilele sau cu saptamanile de acasa. Din pricina sentimentului de vina, nu ajung la conferinte care dureaza mai mult de doua zile sau care sunt prea departe de casa.
Am o mare responsabilitate in cadrul familiei, asa ca sentimentul de vina apare instantaneu.
D.S.: Este o emotie foarte propice spatiului cultural in care traim, impreuna cu surata ei, rusinea. Adesea, ele merg mana in mana. Fac parte din categoria emotiilor complexe, pe care copiii ajung sa le dezvolte dupa ce experimenteaza din plin emotiile fundamentale (frica, furia, tristetea si bucuria). Pe la 4-5 anisori, incep sa simta vinovatie sau rusine, urmare a mesajelor transmise, evident, acasa, de catre mami si tati.
Faimosul „Sa-ti fie rusine!”, care apare macar o data pe buzele parintilor din Romania, ne este familiar tuturor. Cu totii l-am auzit din gura parintilor nostri. Probabil ca si noi l-am spus, la randul nostru, atat copiilor, cat si partenerului de cuplu.
Vina, insa, este o emotie pe care ajungem sa o traim ca urmare a unor mesaje ceva mai nuantate. De foarte multe ori, nici nu ne dam seama ca, spunand acele cuvinte sau transmitand acele mesaje, generam in celalalt vina.
Pentru ca, probabil, daca am intreba pe strada, explicit, parintii daca si-ar dori ca micutii lor sa simta vinovatie in realatia cu ei, orice parinte sanatos ar spune „Doamne fereste! Nu, niciodata!”.
Pe de alta parte, exista si astfel de mesaje: „Uite, din cauza ta, m-am suparat si ma doare capul”, „Uite, l-ai suparat pe tatal tau; din cauza ta, el nu se simte bine”, „Daca o sa aud ca mai faci asta, sigur o sa mi se faca rau”, „Din cauza ca tu iei note proaste, eu si tatal tau ne certam toata ziua”.
Probabil ca sunt doar cateva exemple vehiculate foarte frecvent in familiile din Romania; exemple in care copilul, in relatie cu expresia „din cauza ta”, ajunge sa fie responsabil pentru starile de sanatate ale parintilor sai, pentru armonia cuplului de parinti, pentru armonia familiei, in general: „Tu ne strici weekendul”, „Tu ne strici concediul”.
Evident, la mijloc este vorba despre comportamente dificile ale copilului, care sunt eludate cu totul, in contextul respectiv. Astfel, copilul, prin propria sa persoana, ajunge sa fie responsabil de binele parintelui sau, uneori, chiar de binele familiei sale.
In astfel de situatii, ceea ce simtim este vinovatie. Eu sunt convinsa ca, in momentul in care se transmit mesaje de genul acesta, parintii sunt in mica masura constienti. In acel moment, in mintea lor, se creeaza, probabil, un scenariu de cearta, o carcoteala, o pedeapsa.
Aceste mesaje chiar se numesc „pedepse emotionale”. Pentru ca, din pacate, reusesc sa prinda in acelasi cerc vicios problema sau dificultatea de comportament a copilului cu bunastarea familiei. Ori, incercam sa rezolvam o problema de comportament a copilului pentru binele lui, nu pentru binele parintilor sau al familiei, in ansamblu.
Din nefericire, acest lucru este complet taiat din ecuatie. Multi crestem cu aceste mesaje. Le auzim si in adolescenta, le auzim si in momentul in care facem alegeri fundamentale pentru viata noastra. De exemplu: alegerea partenerului de viata, care poate nu este pe placul parintilor. In acest caz, se intampla sa auzim amenintari de genul: „Daca te mariti cu ala, eu o sa mor. Daca asta vrei sa se intample, daca atata insemn eu pentru tine, tu faci ce vrei”.
Sunt asa-zisele „santaje emotionale”, despre care vorbim cu totii, in cercurile noastre de prieteni sau in familie. Nu ne gandim, insa, si la consecintele acestui mecanism.
Consecinta este exact aparitia si trairea intensta a acestui sentiment de vinovatie, care ne urmareste peste tot, care devine parte integrata a sistemului nostru afectiv, care reprezinta un factor de risc pentru o sumedenie de dificultati emotionale mult mai complicate. De pilda, in depresie, vinovatia este una dintre emotiile-nucleu, fundamentale.
Intr-adevar, incet incet, ajungem sa renuntam sa facem lucruri pentru noi, sa ne dedicam in totalitate binelui celuilalt. Aici, vorbesc deja de noi, in calitate de adulti si de parinti.
Riscul este, insa, ca urmarea unui exercitiu de autosacrificiu personal – pentru binele familiei, pentru binele copilului, pentru binele partenerului – este ca frustrarea noastra sa se transforme intr-o zi, astfel incat sa incheie cercul santajului emotional, cu mesaje de tipul: „Eu fac atatea pentru voi si voi ce faceti, in schimb, pentru mine?”
Sunt momente de oboseala, de frustrare, in care pare ca noi sacrificam totul si depunem toate eforturile. Acele eforturi, fie par sa fie luate de-a gata, fie nu sunt apreciate de ceilalti, fie sunt luate cu acel firesc al vietii de zi cu zi. Iar membrii familiei noastre nu mai reusesc sa vada efortul din spatele comportamentelor noastre si pare ca nu le pasa. Asa ca, in momente de oboseala sau de frustrare, putem izbucni cu astfel de mesaje. Dar nu facem decat sa inchidem si, in felul acesta, sa perpetuam cercul vinovatiei.
[page]A.T.: Sunt de acord cu tot ceea ce spui. M-am recunoscut in foarte multe din descrierile tale. Am si avut, in clipa de fata, revelatia provenientei sentimentului de vina care ma caracterizeaza pe mine. Provin dintr-o familie destramata (ai mei au divortat cand eu aveam 9 ani), deci sunt tiparul clasic, fara nicio indoiala.
Partea buna este ca, probabil din instinct, nu am transmis acest sentiment de vina copiilor mei. Dar este clar ca nu mai am mult pana sa inchid cercul, in ceea ce ii priveste pe membrii familiei mele si s-ar putea sa izbucnesc.
Pentru ca este firesc, se acumuleaza multe.
D.S.: Categoric. Ii si invatam pe cei din familie cu acest tipar al nostru. Cum spuneam, se ajunge la acea situatie de a lua de-a gata aceste eforturi, de a le considera normalitate. Uneori, nici noi nu ne mai dam seama de ele.
Iar acest cerc vicios nu se inchide numai in familie, se inchide si la munca. Vorbim de oamenii dependenti de munca, foarte bine realizati profesional, care ajung incapabili sa spuna „nu” unui nou proiect profesional. Cedeaza la orice rugaminte a unui superior, a unui sef, stiind clar ca, daca accepta si acea noua sarcina, vor ramane inca patru ore la munca sau vor sacrifica inca un weekend.
Acesti oameni ar putea fie sa spuna „nu, stop”, fie sa faca lucrurile de mantuiala; desi, vinovatia este strans legata de perfectionism, asa ca nu vor fi capabili sa faca acest lucru.
Revenind la mesajele din copilarie, in momentul in care am pune aceste limite, teama suprema care se activeaza este ca nu vom mai fi suficient de buni si valorosi, suficient de apreciati de catre ceilalti si vom fi abandonati de catre ceilalti. Nu la modul fizic, concret (ca nu iti va pleca familia de acasa), dar copiii ar putea, pentru o secunda, sa creada „Ce e cu mama astazi?”. Si este un gand foarte greu de dus pentru un parinte.
A.T.: Si atunci? Ce avem de facut?
D.S.: Este foarte important sa ne planificam pe noi insine si nevoile noastre, in agenda zilei, asa cum planificam mersul la piata, dusul copiilor la scoala, cumparatul rosiilor pentru supa si examenul pentru vreun grad nou profesional.
Si, tocmai pentru ca vina este foarte puternica, daca, de la statutul meu de astazi, de parinte supraresponsabilizat cu toate actiunile casei sau om de cariera supraresponsabilizat cu toate activitatile firmei, imi voi propune o saptamana doar pentru mine, fie acea saptamana nu se va intampla, fie nu voi putea sa ma bucur din plin de ea. Pentru ca, in cursul acelei saptamani, eu nu ma voi gandi decat la ce se intampla acasa sau ce se intampla la munca si cum toate se prabusesc in absenta mea.
Atunci, este bine sa incep cu planificari care depasesc doar cu foarte putin zona confortului personal. Daca stiu ca ajung o data la doua luni sa imi fac o programare la manichiura, incerc o data pe luna.
Daca stiu ca ce reusesc, de obicei, in mod realist, sa rup pentru mine este o ora pe saptamana pentru a vedea un serial preferat sau pentru a merge la un masaj sau pentru pur si simplu a sta in cada, intr-o baie fierbinte, mirosind a lavanda (sunt doar exemple), atunci imi propun sa am o ora si jumatate pe saptamana pentru activitati de genul acesta.
Daca, efectiv, nu fac nimic pentru mine, incep prin a citi 20 de minute pe zi o carte sau o revista glossy preferata, la care nu am mai ajuns de dinainte de a avea copii.
Nu stiu cum se face ca am dat exemple numai din sfera feminina. Este adevarat ca, de cele mai multe ori, mamele sunt cele care se supraresponsabilizeaza.
Dar sunt convinsa ca si pentru tati sau barbatii de cariera este poate la fel de dificil sa planifice in agenda personala timp pentru ei.
Uneori, timp pentru noi inseamna o jumatate de ora in plus de somn pentru ca putem fi atat de obositi. Sau putem avea o jumatate de ora de stat dimineata, cu o cafea in varful patului, pana sa ajungem sa ne spalam.
Vorbim de lucruri foarte simple. Insa, este foarte greu sa le punem intr-o rutina a vietii noastre, saptamana cu saptamana. Ne iese o data, ne bucuram de cat de bine e, dar apoi renuntam pentru ca ne imaginam ca, saptamana viitoare, acelasi lucru va veni de la sine.
Ce am invatat din experienta personala este ca, pana nu pun acele lucruri in scris, pe hartie, in agenda, laolalta cu toate celelalte angajamente profesionale, aceste lucruri nu se intampla. Pentru ca nu ma opresc din cealalta rutina a mea, care m-a adus in zona de a nu mai face nimic pentru mine sau de a ma simti vinovata atunci cand fac acele lucruri pentru mine.
Un alt gand care ajuta si care s-ar putea sa fie greu de dus, cu precadere pentru parinti, este ca nimeni nu este de neinlocuit. Putem lipsi de acasa si, intr-o zi, copiii vor fi invatat sa isi incalzeasca singuri mancarea, sa isi faca singuri patul, poate ca se vor intoarce singuri de la scoala, fara sa ii luam noi, sa isi faca temele cu celalalt parinte si tot asa. Nimeni nu este de neinlocuit, in viata familiilor noastre.
Asa ca, putem lipsi, din cand in cand, cate 10 minute macar, fara ca lumea sa se prabuseasca.
A.T.: Ce facem mai departe? E clar ca este important pentru noi sa ne programam si pe noi insine in programul nostru de viata.
D.S.: Cam acesta ar fi mesajul. Este important sa ne asumam o zona de disconfort initial.
A.T.: Asta vreau sa stiu – lucrul cu propria persoana, de a-ti asuma acest fapt.
D.S.: Va fi retrait cu acelasi disconfort, trait initial in jumatatea de ora de manichiura sau de masaj. Va fi o stare ambivalenta pentru ca, pe langa disconfort, vinovatie si gandul acasa, vei resimti, macar muguri, din beneficiul acelei activitati.
Inevitabil, activitatea noua, pe care o planificam pentru noi, chiar daca se desfasoara cu gandul nostru fiind in alta parte, ne aduce niste beneficii pe loc. Intr-o oarecare masura, ne vom simti bine. Intr-o oarecare masura, vom simti relaxare. Cu siguranta, va fi ceva nou si placut.
Este bine sa mizam pe aceste beneficii personale. Si, cum spuneam si mai devreme, cheia este sa replanific acel lucru, in incercarea de a-l duce intr-o rutina, asa cum sunt toate celelalte rutine. Trebuie sa scoatem timpul personal din zona exceptionalului si sa il punem in zona rutinei.
In acelasi timp, este bine sa ne spunem ca un parinte mai relaxat, mai odihnit, mai implinit cu sine, mai multumit cu sine va fi de doua ori mai disponibil cu micutii sai. Va modela comportamente de succes pentru copiii sai. Pentru ca, in momentul in care suntem parinti care se dau peste cap pentru familie si care traiesc doar din asa ceva, cumva, modelam un scenariu de viata si pentru copiii nostri.
Si este necesar sa ne gandim si la acest lucru. In momentul in care eu nu mai am timp nici sa ma pieptan dimineata, ce o invat pe fiica mea? Catre ce model feminin il orientez pe copilul meu? Ce mesaj transmit taticii care nu dau pe acasa pentru ca sunt suprasolicitati la munca? Este normal sa le aratam ca e ok sa ne chinuim pentru a face lucruri de dragul altora?
Niste parinti obositi, nefericiti, frustrati nu sunt niste parinti sanatosi si ok pentru copiii lor. Este o responsabilitate fata de copil ca eu sa am grija de mine.
sursa foto: FreeDigitalPhotos.net
