Locuiesc in America, dar ma simt aproape ca acasa, la tara. Sunt musafirul privilegiat al unei copilarii fara fite si plictis.
Cum a inceput totul?
Casa bunicilor de la tara si, in special tata – atunci cand ne lasa sa-i descoperim latura ludica – au fost, in copilarie, surse de visare si inspiratie si si-au pus amprenta, mai tarziu, asupra jocului meu cu copiii. In vacantele de vara paraseam toti patru Bucurestiul (parintii, fratele si eu) si aproape ne mutam la sat. Tata, profesor de biologie, sufocat la oras, parca prindea aripi acolo.
Ne construia in padure casute din crengi, insira fragute pe fire de pai si mesterea ad-hoc cosulete din scoarta de copac (daca reuseam sa le pastram pana acasa…), ne ajuta sa recunoastem buretii, manatarcile si plantele medicinale, mergea cu noi la rau la pescuit, ne lasa sa batem la masina mecanica de scris si ne invata (spre teama mamei) cum sa dam foc la frunze uscate cu o lupa sau sa pictam pe bucati de geam pe care le taia cu “diamantul”.
Toate insa paleau in fata “cosmeliei” lui. Coşmelia era o casuta-cutie minuscula, injghebata de tata pe “sala”, cu pereti din carton peticiti grijuliu la incheieturi. Lumina era exilata pentru ca, atunci cand deschideai usa casutei, intrai in magica lume a fotografiei. Ei, da, ce cuminti ne asteptau toate acolo, parasite cu o vara inainte: tavite pentru solutii fotografice, hartie ARFO in plicuri albe cartonate, pensete, ghilotina cu margine zimtata pentru taiat hartia, geamuri pentru uscat pozele, doua taburete (unul rezervat pentru noi) si, suspendat deasupra unei masute, aparatul de marit.
Matusa (emigrata in SUA in ‘69) era si ea prezenta, indirect, prin obiecte lasate in urma sau trimise din tara fagaduintei: cochilii de melci uriasi, nuci de cocos, cutii de cacao Hershey’s , medalioane de aur, recipiente pentru parfum din sticla tip vitraliu cu pompita si ciucure, cutii de tabla pentru zahar cu ferestruici, coloranti sub forma de pudra pentru creme de tort si multe alte fineturi tinute la loc de cinste de bunici.
Fara legatura, am luat-o pe urmele matusii in ’98, iar de un an ne-am mutat la “tara”, in zona muntilor Appalachi. Pana si buruienile care cresc in gradina sunt aceleasi cu cele din zavoiul bunicilor.
In urma cu 7 ani am renuntat la televizor, asa ca fetita mea (7 ani) si baietelul (5 ani jumate) nu au invatat sa-i simta lipsa. Si pentru ca suntem oarecum izolati ca asezare, iar umbrele copilariei imi dau ghes, am incercat sa le oferim copiilor “altceva”. Altceva decat papusile Bratz, de care nu scapam nici macar pe coclauri.
Astfel, inca de mititei, i-am dotat cu carti si cateva jucarii simple (o saltea de topait, mingii mari numai bune de rostogolit pe ele, cutii de carton pentru casute) si i-am incurajat sa deseneze, sa-si faca spectacole de teatru de papusi si mici zdranganele din materiale gasite in casa. De asemenea, cand o jucarie se strica…
[page]
…si nu era posibila repararea, ii lasam sa o dezmembreze si sa vada cum functioneaza sau sa utilizeze parti din ea la crafts. Aparent independent au urmat jocurile imaginatiei nascute din plictiseala pe… olita, in orele lungi de mers cu masina sau la trezire, in diminetile linistite de vacanta.
Si ca sa nu ramana doar cu povestile, in momentele de avant creativ, fac sa rasara prin casa papucei din folie de aluminiu, slapi din semne de carte si sarmulite pufoase, iar banalele gume de la scoala sunt inlocuite brusc si triumfator cu dopuri de cauciuc (“Ia uite, dopul sterge!!!”)
Sunt zile in care toti patru lucram in gradina, recunoastem si presam frunze si flori salbatice, construim obiecte din lemn (barcuta, suport de flori, casute de seminte pentru pasarele…), din hartie sau alte materiale (jucarii cu elemente mobile, masti, castele, pietre pictate, lut si culcusuri pentru ei…). Printre cele mai recente proiecte se numara dezghiocarea de castane, inaltarea zmeelor si realizarea unui aranjament de toamna cu dovleci, frunze si fructe de padure uscate, tintuite cu spini de salcam.
Asteapta rabdatoare pe lista un razboi de tesut mititel si un funicular din carton, cutii de chibrituri, sfoara, scripeti si mosoare. Asta ca sa fim in ton cu un cantecel sprintar de pe vremea Silviei Chicos:
“O cu-tiiie de pa-la-riiie
Si do-ua mo-so-rele mititele…”.
