„Preadolescenta incepe cand treci de 10 ani. As zice despre ea, ca e plictisitoare si ciudata. Din nefericire, nu poti sa o schimbi …decat cand mai cresti. Of…si adultii in loc sa te asculte, sa te iubeasca, sa te inteleaga, iti pun carti in cap, tocmai acum!”
definitiile Piei, fetita de aproape 12 ani.
Preadolescenta este un subiect care ma bucura si ma sperie deopotriva! Ma bucura, pentru ca gasesc onoranta propunerea de-a impartasi ca mama, din experienta mea. Ma sperie, pentru ca experienta mea ar mai avea nevoie de vreo 2 ani si inca multe carti (are dreptate fiica-mea!) si oameni care sa-mi desavarseasca intelegerea subiectului.
Itivoi spune despre ce am dobandit pana acum si o fac, pentru ca mi-ar placea sa-mi fii partener de drum, in a ne mai pune impreuna intrebari si a ne raspunde reciproc despre Preadolescenta.
M-am gandit unde am auzit eu prima oara cuvantul acesta. Da, la fiica-mea! Acum vreun an, eram certate si mi-a aruncat peste umar: „Nu mai sunt copil, sunt preadolescenta!”, asa ca m-am gandit azi, sa o intreb intai pe ea cum ar defini aceasta varsta (si i-ati cunoscut opiniile mai sus.) M-am pornit apoi, sa-i citesc pe francezi, pe americani, pe romani si apoi sa explorez si sa confrunt cu viata.
Am gasit trei idei cu miez:
1- Dezvolta-i increderea si respectul de sine
2-Lucreaza cu tine insuti ca parinte, inainte de a tine predici
3-Construiti impreuna relatia voastra.
Nu mi-am raspuns si poate ma ajuti tu, la: „De ce era nevoie de preadolescenta, cand aveam destul adolescenta in calea noastra?
In fine, rostul acestor randuri-impreuna-calatorie este de fapt, sa mai dezvaluim un pic din cum o gestionam acesti ani, indiferent de cum ii numim. Cum facem sa ne fie in armonie si mai ales, la final copilul sa fie EL, autentic, liber, creativ si responsabil.
Si am gasit! Esenta, piatra de inceput si acompaniamentul desavarsit in rolul de parinte.
Incepe asa:
„Alice si sora ei mai mare sedeau pe iarba. Sora ei citea o carte, dar Alice nu avea nimic de citit. Mai arunca o privire in cartea surorii ei, nu avea nici o poza.
– La ce o fi buna o carte fara poze?, se intreba ea.
Era o zi fierbinte, iar Alice nu-si gasea nimic de facut. „Mi-e asa de somn”, isi zise in sinea ei. Sa culeg niste flori sau o fi prea cald pentru asta?”…
Asa incepe o capodopera!
Vorbesc despre relatia cu preadolescentul vostru, v-ati dat seama!…si evident, deopotriva despre metafora lui Lewis Carroll, „Alice in Tara Minunilor”.
Simt sa-ti argumentez pozitia mea: fiecare in parte e o capodopera, pentru ca are viziune, cunoastere, caldura, cautare, raspunsuri. M recitit si am realizat: E despre preadolescenta, intru totul. Caci doar aici, ca parinti intelegem desavarsit cum sa ne pregatim simturile, cum sa tatonam terenul, sa acceptam povestea. Ne lasam prinsi in ea si ne mai uimim inca, fara sa atacam direct personajele noi din viata copilului vostru. La varsta preadolescentei copilului nostru ne sunt provocate valorile, ne sunt cerute argumente, ne sunt combatute puncte de vedere, de catre cel pe care il credem inca prea mic pentru a face asta …si cu cine, cu noi, cei care il crestem?
Cartea aceasta, in fiecare capitol m-a invatat cu generozitate si intelepciune cum sa traversez tot felul de momente in relatia cu un copil naucit de drumului lui catre el insusi.
De pilda, la inceput, Alice „incearca sa se catere, dar aluneca mereu si curand, sfarsita de atatea incercari neizbutite, biata fetita se aseza pe podea si incepu sa planga.”
Situatie de viata: Pia se intoarce de la scoala bocita, pentru ca profa de romana nu intelege compunerea si mesajul ei. „De ce trebuie sa fie ca in carte? Profa asta nu intelege ca am vrut mai mult de-atat.”
Ce am avea noi parintii, de facut: Sa ascultam plansul; fara sa-l judecam sau sa-i dam sfaturi. Sa valorizam stradania: apreciem munca, timpul, creativitatea. Sa o sprijinim in a cauta in capetele relatiilor: la profa, la el insusi argumentele, motivatia, sa il invatam sa evalueze munca fiecaruia din cei implicati: explicatiile de la clasa, compunerea proprie cu bune si mai putin bune.
In final, e important ma gandesc eu sa stie ca acasa, parintii pot asculta si acompania pana ce copilul insusi, gaseste si propune solutii, pentru care se responsabilizeaza.
Intrebare: cum faci in relatia cu copilul tau, sa-l asculti real, in cuvant si dincolo de el?
In continuare, Alice „Si se pomeni uitandu-se in ochi unei omizi mari , albastre. O privi pe Alice fara sa spuna nimic. „Poate nu stie sa vorbeasca”, se gandi fetita.
In cele din urma omida intreba cu o voce toropita: „Cine esti tu?”
Era o intrebare dificila.
Alice raspunse totusi, dar nu fara sovaiala: „Nu…nu prea stiu nici eu. Adica azi dimineata stiam cine sunt, dar de atunci m-am schimbat…de mai multe ori cred. ”
Situatie de viata: Pia se intorce seara, de la antrenamentul de scrima si o dor toate. E in plina pregatire pentru campionat. Pluteste in aer presiunea. Bunica gaseste potrivit sa o impulsioneze, sa-i aduca exemple de performante din lumea sportului, de reusitele colegilor. Ea intampina. Bunica insista. Pia se lupta, discuta, primeste, refuza, ofera. E coplesita de dorinta sufocanta a unui adult structurant din viata ei, o dorinta peste ea si totusi spune cu ochii senini si vocea asezata: „Eu fac sportul asta, pentru ca imi place mult!”
Ce am avea noi parintii, de facut: Sa ascultam momentul, simtind tensiunea, din gesturi si priviri. Sa-i recunoastem efortul; orice activitate serioasa, in plus de scoala, pentru copii de azi este, ca pentru noi o a doua slujba. Sa comunicam dorintele noastre si printr-un simbol: Uite, vezi tu, brosa asta de argint cu pietre smaraldii ca ochii tai? Asa arata dorinta mea de-a castiga tu acest concurs. Cum este insa dorinta mea, am sa mi-o ingrijesc pentru a nu te coplesi cumva cu ea si am sa fac un plan pentru a-i da sanse sa se implineasca: am sa o port cu mine la fiecare antrenament al tau si la concurs. Am sa te conduc cu masina, am sa-ti pregatesc cina in saptamana asta, cu mancarea ta preferata si am sa-ti fac galerie la concurs. Dorinta ta cum arata? Deschid asa o cale de comunicare prin simboluri. Voi ati incercat vreodata? Eu am deprins aceasta forma de comunicare de la Jacques Salome, psihosociolog francez, ce a creat metoda ESPERE. Cu Pia am inceput acum mai bine de 5 ani.
Intrebare: daca admiti ca preadolescenta este inceputul cautarii identitatii cu toate resursele personale, atunci cum ai putea sa-i fii de folos copilului tau?
Undeva la mijloc: „Ma numesc Alice, cu voia Majestatii Voastre, spuse fetita, nestiind daca acesta era modul potrivit de a raspunde unei Regine. „Ei, dar nu sunt decat niste carti de joc, doar n-o sa-mi fie frica de ele”. Regina se intoarse spre cei trei gradinari, care ramasesera cu fata la pamant langa tufa de trandafiri. Nu-si putea da seama cine sunt, caci spinarile lor erau la fel cu ale tuturor: puteau fi trei soldati, trei nobili, sau chiar trei dintre copii ei.
– „Cine sunt acestia?”, intreba Regina.
– „De unde sa stiu eu? Nu ma priveste!”, raspunse Alice. „A fost o mare indrazneala din partea mea! gandi ea.
– Regina se inrosi la fata de furie. Aratand spre Alice tipa: „Taiati-i capul! Taiati…”
Ce am avea noi parintii, de facut: Sa ramanem in contact cu noi. Sa ne recunoastem sentimentele si sa ne asumam gestionarea lor. Sa fim atenti la profunzimea gandurilor lor…”caci spinarile lor erau la fel cu ale tuturor”. Sa apreciem evolutia: „Ma numesc Alice”, chiar daca nu stie inca „daca acesta e modul potrivit de a raspunde”. Sa fim sinceri: de unde sa fi stiut biata Alice cine sunt acestia? Sa acceptam ca uneori incearca impertinenta „Nu ma priveste!”. Sa ne gandim ca in sinea lor, ca si Alice, traiesc obiectiv momentul: „a fost o indrazneala din partea mea.”…dar cum altfel ai putea infrunta o regina, despre care tocmai ai fi aflat cat e de neinduratoare cu greselile altora? . De pastrat contactul intr-un dialog mereu deschis, in care fiecare sa se responsabilizeze pentru capatul lui de relatie: pentru ceea ce simte, gandeste, spune si face…nu spune si nu face.
Dar, maibine ma opresc si va spun si eu cum bine spunea maica Magdalena: „Invatatura ca si rugaciunea se risipesc atunci cand ne oprim sa ne gandim la cat de bine le facem. Cel mai bine ii invatam pe iubitii nostri copii, atunci cand ne bucuram pur si simplu de compania lor”.
Eu incerc sa-mi amintesc cat de des pot: „Tare mi-as dori sa ma pot sfatui cu cineva, isi spunea Alice in gand”,
Iar pentru mine, a sfatui un preadolescent, tu adult important, structurant in viata lui: parinte sau profesor, bunic sau prieten de familie cu parintii lui, frate mai mare, inseamna a descoperi in drumul cu el, ca
– El insusi, preadolescentul e demn de respect
– Tu adultul, ai mereu ceva nou, autentic de oferit
– Hraniti impreuna o relatie mereu vie.
Si scriind, imi dau seama ce de minuni mai am de descoperit.
„Era intinsa pe iarba, cateva frunze uscate ii cazusera pe fata, iar sora ei le indeparta cu blandete.
-Trezeste-te Alice draga!, ii spuse ea.”
Deodata, deschise ochii si…”.
Am sa inchei totusi, lasandu-ti sper, cel putin placerea de a descoperi bucuria acestei lecturi si discutia pe marginea ei, cu preadolescentul din viata ta. Cel pentru care ai dedicat acest timp citind acest articol. Astept sa ne continuam calatoria-impreuna, pana atunci iti multumesc si iti doresc sa lucrezi cu bucurie la capodopera ta proprie!
Cristina Elena Negut este senior trainer si consultant in comunicare de 9 ani in Habitat Management Team. Formarea ESPERE i-a desavarsit parcursul celor 23 ani profesionali. A creat si coordonat „Programul PIA – Scoala si ateliere ale comunicarii in beneficiul copiilor”, in care, de 3 ani, parinti si dascali descopera, exerseaza si deprind cunostinte si abilitati de a fi autentici si de a-si construi creativ relatiile cu copii si elevii lor.
Acest material a aparut si in revista „Femeia”- octombrie 2009.
