In jurul varstei de 40 de ani, am mers sa vorbesc cu un terapeut, o persoana care ma stie bine. Obisnuiam sa il sun o data sau de doua ori pe an, cand aveam nevoie (a se intelege: cand aveam o criza). Ajunsesem in punctul in care reuseam sa trec de una singura de majoritatea problemelor. Dar viata a devenit brusc complicata, asa cum se intampla de obicei.
Incercasem, fara succes, sa fac un al doilea copil. Eu si sotul meu ne gandeam la optiuni precum donarea de oua sau o mama surogat. Ne mutasem brusc din New York City in rusticul Connecticut, in urma evenimentelor din 9/11. Mama mea murise recent. Baietelul meu fusese grav bolnav, iar eu inca imi reveneam dintr-un an dificil si infricosator. Incepusem sa ma indoiesc de orice.
Am trecut printr-o cutie de servetele in acea ora de terapie. Si, in timp ce terapeutul ma conducea spre usa la sfarsitul sesiunii, m-am intors spre el si l-am intrebat ingrijorata: Are sens orice din ceea ce spun?
Totul legat de tine are sens, mi-a spus el.
M-am simtit extrem de consolata de acele cuvinte. Voiam atat de mult ca firul narativ al vietii mele sa aiba sens. Doua casatorii esuate – una la 18 ani, alta la 28? Are sens. Nesiguranta mea in legatura cu credinta, desi am fost crescuta intr-o familie religioasa? Are sens. Insingurarea pe care tot o simteam dupa moartea tatalui meu? Are sens. Imposibila relatie cu mama mea? Are sens. Frica si vinovatia pe care le simt la gandul ca baietelul meu ar putea sa nu aiba un fratior sau o surioara si sa fie copil singur la parinti, asa cum am fost si eu? Are sens.
Pe masura ce crestem, vietile noastre ajung sa fie atat de complexe, atat de greu de controlat, atat de dificil de explicat. Nu am avut cu totii experienta de a ne imprietenii cu cineva nou la 30, 40 sau 50 de ani si sa ne intrebam cum am putea sa vorbim despre noi insine? Despre suferintele si bucuriile noastre, esecurile, pierderile, succesele si regretele? Despre persoanele iubite sau cele pe care le-am ranit? Despre ce am reface, daca am avea ocazia?
Pe masura ce traiectoria vietilor noastre se intinde de la copilarie pana la varsta adulta, rar este drumul lin sau drept. Asadar, cum sa avem incredere ca tot ceea ce ne defineste are sens?
In ultima vreme, m-am tot intrebat daca, poate, raspunsul la aceasta intrebare este nici sa nu incerc sa clarific lucrurile prea mult. Desigur, exista cativa norocosi pentru care, pana acum, viata a fost lina. Dar, pentru cei mai multi dintre noi, au fost crize si obstacole, confuzii, greseli si alegeri gresite, momente lipsite de gratie, intoarceri din drum. Drumul vietii este croit cu pietricele, gropi, intamplari neasteptate, momente fericite si mai putin fericite.
Asa cum spune una dintre cele mai drage prietene ale mele: „Mereu ne adaptam la o situatie noua.” Situatiile noi sunt, in fapt, cele care ne modeleaza vietile. Iar noile forme pe care le capata vietile noastre ajung sa capete propria lor integritate, in timp.
Asadar, se pare ca raspunsul ar putea fi imbratisarea vietii, cu toate aspectele sale. „Cele Opt Vicisitudini”, din credinta budista, sunt: durere si placere, lauda si invinuire, faima si dezonoare, castig si pierdere. Toate vietile contin toate aceste elemente. Nu pe toate deodata, nu in ordine, nu in cantitati egale – insa toate fac parte din vietile noastre. Eu ma simt foarte consolata de acest lucru. Cu totii suntem aici, incercand sa facem totul cat putem de bine. Luam decizii, ne regrupam, ne adancim. Invatam unii de la ceilalti. Cu totii avem sens.
Autor articol: Dani Shapiro, autoarea bestseller-ului „Devotion”
sursa: articol publicat pe huffingtonpost.com
