Orice finta umana are nevoie sa se simta acceptata. Un copil are cu atat mai multa nevoie de acceptare cu cat el este in formare, in cautarea a ceea ce vrea sa fie si sa faca.
Parintii i-ar sprijini mult mai mult pe copii in aceasta cautare daca le-ar arata ca ii accepta asa cum sunt, iar un prim pas in a face asta ar fi sa ii asculte, sa fie atenti la ce au copiii sa le comunice.
Adriana Titieni: Ce inseamna sa-ti accepti copilul?
Monica Reu: A accepta copilul asa cum este nu inseamna a fi de acord cu toate comportamentele sale si cu toate lucrurile pe care le face, ci a avea respect pentru el, a-l respcta ca fiinta unica. Am credinta ca atunci cand copilul simte aceasta acceptare este mult mai motivat si mult mai dornic sa se schimbe in bine.
Mi-am dat seama recent ca exista o uriasa presiune din partea societatii asupra parintilor, care simt ca trebuie sa-si educe copilul cu orice chip, ca in momentul in care ai un copil, datoria ta ca parinte este sa-l educi cu orice chip si in orice conditii. Uneori, insa, tendinta de a corecta mereu comportamentul copilului prezinta unele capcane. Sa luam, de exemplu, cazul unui copil care este mustrat sever de parinti pentru ca a scapat un pahar cu apa in fata unor musafiri veniti in vizita. La cateva minute, unul dintre musafiri varsa, la randul sau, ceasca de cafea pe masa, iar gazdele – parintii copilului – ii sar imediat in ajutor si ii spun ca nu-i nicio problema. Copilului, in aceasta situatie, va intelege, probabil, ca cei mari au dreptul la mai mult respect decat el, desi nu cred ca acesta e genul de educatie pe care parintele ar fi vrut sa i-l dea.
Adesea, daca analizam reactia aceluiasi comportament, la un adult si la un copil, vom observa ca mereu adultul are parte de mai multa intelegere, mai mult respect si mai multa acceptare decat copilul.
Adriana Titieni: Eu am incercat sa ma studiez cand am reactii paradoxale in diverse situatii (paradoxale in sensul de inutile) si imi dau seama ca aceste reactii fac parte dintr-un mecanism de aparare; imi dau seama ca eu nu reusesc, in situatia respectiva, sa-i dau ajutor copilului. Iar in situatiile cand reactionez cu un nervos «De ce?» la diverse lucruri pe care le fac copiii imi dau seama ca intrebarile de acest gen sunt de fapt adresate noua insine, si sunt de fapt reprosuri pe care ni le facem pentru incapacitatea noastra de a rezolva sau preveni situatii.
Monica Reu: E un obicei foarte pagubos acela de a ne exprima furia sub forma educatiei pe care o facem copiilor nostri. De aceea i-as sfatui pe parinti ca, ori de cate ori vor sa-si educe copiii, sa-si verifice intentia, sa se intrebe cu ce intentie comunica in momentul respectiv cu copiii lor.
In privinta educatiei, deviza comunicarii nonviolente este «Invata sa te conectezi inainte sa corectezi!». Asta inseamna ca, atunci cand te infurii pe ceva ce a facut copilul tau, sa te conectezi in primul rand la tine insuti, sa vezi ce se intampla cu tine, ca parinte, in momentul respectiv. Abia dupa ce rezolvam acest aspect putem discuta situatia calm si linistit.
Imi dau seama ca este foarte greu pentru fiecare dintre noi sa facem aceste lucruri, pentru ca intervin tot felul de automatisme si conditionari culturale.
Adriana Titieni: Una din situatiile cele mai frecvente in care ar trebui sa incercam sa ne conectam la noi insine e cea in care ne vine sa tipam la copil. Dar daca reusim sa ne conectam la ceea ce i se intampla, daca reusim sa empatizam cu el, ne vom da seama ca a tipa, a-i da o palma, a-i reprosa, a-l intreba «de ce, de ce, de ce?» sunt cele mai proaste solutii la care putem apela pentru a-l educa.
Monica Reu: Exact, pentru ca aceste solutii nu duc la rezultalele pe care le dorim. Nu cred ca exista parinte care sa-si doreasca ca educatia copilului sau sa fie bazata pe rusine si vinovatie. Din contra, cred ca ne dorim, pentru copiii nostri, o educatie bazata pe valori.
Adriana Titieni: Exista o legatura intre nevoia de ascultare si nevoia de acceptare?
Monica Reu: Sunt convinsa ca cele doua nevoi sunt legate. Poate multi adulti se intreaba de ce vorbesc copiii atat de tare. Asta se intampla pentru ca exista o nevoie imensa de a fi ascultat. Oricat de mic ar fi, copilul este o persoana si isi doreste sa fie tratat ca atare.
In momentul cand se simt ascultati si acceptati, copiii sunt mult mai receptivi la ce vrem sa le transmitem.
Observam, de multe ori, ca parca «vorbim la pereti» cu copiii nostri. Ne-am putea gandi insa ca in momentul in care copilul nu este capabil sa asculte este pentru ca in el este o dorinta imensa de a fi ascultat primul. Poate nu ne dam seama, dar ii ascultam foarte putin pe copii – intotdeauna avem discursul gata pregatit si le punem intrebari retorice, la care nu vrem de fapt raspuns din partea lor, pentru ca noi déjà avem in minte povestea si «lectia» pe care vrem sa le-o dam. Din pacate, este o lectie a umilirii copilului, care il face sa se simta inferior, neiubit, il face sa se simta prost in momentul respectiv.
Daca insa reusim sa-l ascultam si sa ne conectam la nevoile si sentimentele copilului, atunci ii vom face sa se simta acceptat. Din momentul in care el se va simti ascultat va fi mult mai capabil sa ne asculte pe noi, parintii, si sa invete de la noi.
Cat timp nu sunt ascultati, copiii vor avea urechile astupate si nu vor asculta nimic din ceea ce le spune.
Poate ca este timpul sa schimbam putin strategia si sa vedem ce se intampla cand ascultam noi primii.
