Sarbatoreste Primavara Copilariei cu Stil!

PJ Shoes premiaza imaginatia si talentul! Continua povestea „Pantofiorul fermecat” si poti castiga o pereche de pantofi pentru copii.

Continua povestea impreuna cu copilul tau, iar el poate castiga o pereche de pantofi din colectia PJ Shoes de primavara-vara 2011 si va fi invitat sa participe la prezentarea colectiei pe data de 12 martie 2011, incepand cu ora 10:00, la Scoala Generala Nr. 11 (Strada Monetariei Nr. 5 – langa Muzeului Taranului Roman, Sector 1, Bucuresti).

De asemenea, vom alege alte 5 continuari ale povestii pe care le vom premia cu invitatii la evenimentul de prezentare a colectiei PJ Shoes primavara-vara 2011.

In plus, vom publica cele mai frumoase povesti pe site-ul itsybitsy.ro.

La concurs pot participa copii cu varsta cuprinsa intre 3 si 14 ani. Perechea de pantofi pe care o va purta copilul cu ocazia prezentarii colectiei PJ Shoes este premiul pentru castigatorul concursului.

Trimite continuarea povestii „Pantofiorul Fermecat” pana la data de 7 Martie 2011 la adresa webmaster@itsybitsy.ro, insotita de datele tale de contact. Nu uita sa scrii in mail ce marime poarta copilul la pantofi!

Acest concurs va este oferit de PJ Shoes. PJ Shoes creaza pantofi pentru cei mai pretiosi si pretentiosi clienti: copiii. Fiecare produs PJ Shoes recunoaste particularitatile anatomice ale picioruselor micutilor clienti, pentru ca ei sa se bucure de tot ce inseamna calitate, confort si siguranta cu fiecare pas pe care il fac.

Informatii suplimentare se gasesc pe www.pjshoes.ro.

Concursul s-a incheiat. Castigatorii sunt:

1. Cristina Nicoleta Costache (marele premiu)

2. Cotirlan Andrei

3. Tiberiu Voichita

4. Stan Matei

5. Bucur Carmen

6. Stoichici Andreea-Iuliana

7. Paul Paraschiv

Citeste mai jos povestile castigatorilor:

A fost odata ca niciodata un oras locuit de copii. Era orasul lor si ei se ocupau de tot. Chiar daca mai calatoreau reveneau tot timpul cu placere acasa. Intr-o zi in orasul lor a intrat un strain in cautare de adapost pentru o noapte. Nu prea semana cu locuitorii orasului dar acestia l-au primit si au organizat o petrecere in cinstea lui.
Copiii nu aveau „intelepti”, toti aveau un cuvant de spus, toti erau ascultati. Au ajuns la concluzia ca petrecerea sa aiba loc in acel loc magic, feeric, dar pentru aceasta trebuia sa se adune toti laolalta. S-au strans cu mare drag in jurul pantofiorului special, si-au strans manutele intr-o hora minunata si au inceput sa cante o melodie vesela, sub o forma magica, ca adevaratii vrajitori, in acelasi timp largind hora, departandu-se unul de altul.
Cand nu mai puteau sa se tina de maini, s-a intamplat minunea… pantofiorul s-a transformat in cea mai frumoasa si mai mare sala de dans, asemenea salilor in care regii si reginele desfasoara seratele de vals. Totul era tapetat cu piele fina de cea mai buna calitate. In partea „acoperita” erau mese micute, cu picioare scurte, iar soarele stralucea prin orificiile pe unde intrau sireturile, facand un minunat joc de lumini. Sala de dans era in partea „neacoperita”, adica „in aer liber”.
Cum ei faceau totul „acasa”, s-au dus si au pus masa. Ce stiau ei sa faca? Simplu, necunoscutului i-au pus o farfurie cu doua ochiuri facute intr-o tigaie in forma de inima, iar pentru ei au facut ochiurile in tigai normale. Le-au pus unele langa altele si au format o mare omida, semn al unitatii lor si al faptului ca iubeau chiar si cele mai mici animalute. Deasupra au ras branzica, „perisorii” omidei i-au facut din fire de ceapa verde, iar piciorusele acesteia din castraveti „incaltati” cu jumatati de rosii. Pentru sfarsit au pregatit multe fructe. Dupa ce s-au ospatat, a inceput dansul, si cum un siret al pantofiorului atarna pe scena, copii l-au rugat pe strain sa danseze „dansul lui Baloo”. S-au amuzat copios, au facut trenuletul printre mese, iar la sfarsit au dansat „rata”.
La ora stingerii, pe la 10 seara, dupa ce au strans farfuriile, au intors masutele cu picioarele in sus, tranformandu-le in patuturi.
S-au intins obositi, iar intre timp pantofiorul „a prins” din nou viata si a pornit intr-un ritm minunat de dans … calcai-varf, varf-calcai, calcai-varf… leganandu-i pe toti si ducandu-i in minunata lume a viselor.
Dragi copii, stiti ca si voi aveti in pantofiorul vostru o minunata lume, pe care nu o puteti vedea deoarece „pantofiorul” vostru nu a crescut suficient de mare? Haideti sa cautam impreuna acea formula magica! (Cristina Costache)

A fost odata ca niciodata un oras locuit de copii. Era orasul lor si ei se ocupau de tot. Chiar daca mai calatoreau reveneau tot timpul cu placere acasa. Intr-o zi in orasul lor a intrat un strain in cautarea de adapost pentru o noapte. Nu prea semana cu locuitorii orasului dar acestia l-au primit si au organizat o petrecere in cinstea lui. Strainul era un baietel plecat din oras cu cativa ani in urma, se numea Peter, dar locuitorii nu l-au recunoscut. Era schimbat si foarte matur. Singura persoana care l-a recunoscut era prietena lui Dolly; dupa gesturi si vorbe si-a dat seama ca este Peter.
Peter a innoptat la Dolly acasa. Toata noaptea Peter i-a povestit lui Dolly ce a patit:
– Draga mea Dolly, mi-a fost asa de dor de tine, seara in care eu am disparut a fost cea mai cumplita, am fost luat si dus intr-un oras unde eu eram cel ciudat, locuitorii erau mult mai inalti decat mine. Mi s-a spus ca ei sunt adulti. Am fost luat de o doamna careia ii spuneam mama, ea mi-a dat aceasta pereche de pantofi albastri de lac si mi-a spus ca de cate ori sunt in pericol sa bat din calcaie de 3 ori. Pana acum nu i-am folosit, asa ca draga mea Dolly, ti-i ofer tie.
– Peter, scumpule, nu ii pot lua, sunt ai tai!
Dolly refuza cadoul, si se culcara. Dimineata cand s-a trezit Peter nu mai era, dar langa pat era un pantof albastrul de lac, era cel al lui Peter. Dolly dorea sa ramana cu Peter pentru tot restul vietii, asa ca a urmat sfatul lui si s-a incaltat cu pantoful, a batut din calcai de 3 ori si deodata o zana cu rochita si aripi roz aparu si ii spuse:
-Buna, eu sunt Itsy! Am venit de pe Zorar sa te ajut, tu m-ai chemat!
-Buna, zana Itsy, eu sunt Dolly, si…nu …stiu…ce….s-a inatmplat…
-Dolly scumpo, calmeaza-te si povesteste-mi.
-Dupa multi ani, Peter – prietenul meu cel mai bun – s-a reintors in oras, dar dimineata cand m-am trezit nu am gasit decat acest pantof, si el nu mai era, te rog ajuta-ma sa-l gasesc.
-Dolly, tine-te de aripa mea si haide sa-ti arat ceva.
Dolly asa facu si Itsy o teleporta intr-un loc necunoscut. Dolly il vazu acolo pe Peter, dar nu putea sa-i vorbeasca.
Itsy i-a spus:
-Peter doreste sa cutreiere lumea, tu nu-l poti opri, lasa-l in pace, de fiecare data cand vrei sa-l vezi pune-ti pantoful in picior si bate de 3 ori din calcai. Poti sa-l folosesti doar atunci cand dorinta este din suflet.
Dolly intelesese iar de atunci, de fiecare data cand ii este dor de Peter asa face.(Stoichici Andreea-Iuliana)

[page]

Strainul avea o purtare ciudata. Nu intelegea limbajul copiilor, ii apostrofa la fiecare vorba, le impunea reguli nestiute de copiii-locuitori ai cetatii. Dar copiii l-au inconjurat cu multa prietenie, ba mai mult, la petrecerea organizata in cinstea lui i-au oferit bunatati si dulciuri, stiute doar de ei. Strainului i s-a mai oferit si o oglinda in care sa-si priveasca chipul, insa spre surprinderea lui oglinda era prea mica si chipul sau nu incapea intre marginile oglinzii. Copiii, locuitorii cetatii, s-au intristat vazand ca strainul nu isi putea oglindi chipul din cauza dimensiunilor sale prea mari, ori nu isi vedea picioarele, ori capul iesea afara. Zadarnic au incercat copiii sa-l faca sa se oglindeasca complet, era prea mare. Suparat, omul, caci era unul dintre acei parinti carora nimic nu le place, le-a cerut copiilor niste pantofi pentru a dantui toata noaptea. Locuitorii cetatii au pus mana de la mana si i-au confectionat un fel de pantofi, potriviti pentru dimensiunile lui pantagruelice, pentru a dansa la balul organizat de prichindei in cinstea sa. Nici asa nu l-au putut face fericit, pentru ca in momentul in care strainul se incalta brusc pantofii se micsorau si nu il mai incapeau. Hotarat lucru, era o vraja la mijloc, strainul orice ar fi facut nu i se potrivea nimic din lumea copiilor. Era mahnit si se gandi sa paraseasca cetatea desi pribegise mult, si spera ca aici sa-si gaseasca un rost. In cele din urma se pregati sa plece, isi lua haina si pantofii pe care i-au facut copiii cadou si parasi cetatea spre parerea de rau a copiilor, care sperau ca strainul sa le spuna povesti si jocuri noi. La iesirea din cetate, strainul observa ca pantofii luara un aspect ciudat si i se potriveau de minune pe picior, iar in oglinda se putea privi in intregime, cu capul si picioarele. Curand strainul a inteles ca lumea copiilor era mult prea diferita de a sa si ca nu isi va gasi dimensiunile potrivite decat daca va reactiona si se va purta ca ei, ii va intelege, gandindu-se cu dragoste la micile fapturi care il inconjurau si mai apoi la celelalte lucruri care erau mai importante pentru el. (Tiberiu Voichita)

A fost odata ca niciodata un oras locuit de copii. Era orasul lor si ei se ocupau de tot. Chiar daca mai calatoreau reveneau tot timpul cu placere acasa. Intr-o zi in orasul lor a intrat un strain in cautare de adapost pentru o noapte. Nu prea semana cu locuitorii orasului dar acestia l-au primit si au organizat o petrecere in cinstea lui, dar acest strain pe nume Elemar era foarte obosit pentru ca strabatuse cale lunga, dar si mai suparat de necazul care cazuse asupra sa.
Copiii, vazand ca Elemar nu se prea bucura de petrecerea data in cinstea lui, l-au intrebat ce se petrece cu el, de ce nu se bucura asa cum se bucurau ei de sosirea lui in oraselul lor. Atunci Elemar, cu tristete in suflet, incepu sa le povesteasca ca de acolo de unde vine el e tristete mare, ca intr-o zi frumoasa si insorita au aparut pe cer numai nori negri ce au acoperit soarele si de atunci in orasul lor nu mai este zi, numai noapte tot timpul, si in plus, acel oras nu mai are nici bunatatea si fericirea acelor locuitori.
Odata cu sosirea acelor nori negri a diparut si bunatatea si fericirea lor si au devenit cu totii foarte rai si tristi.
“De aceea am plecat in cautarea binelui, dar nu stiu incotro sa mai merg, asa ca va cer gazduire doar pentru o noapte, ca in zori sa pot pleca mai departe odihnit”, spuse Elemar. Atunci, copiii vazand supararea cea mare din sufletul lui, au cazut de comun acord sa il ajute pe Elimar. De dimineata au plecat cu totii in cautarea binelui. Si mergand ei cale lunga au intrat intr-o padure unde li s-a aratat zana padurii, care stia despre necazul lui Elemar. Zana padurii l-a intrebat:
– Unde mergi, Elemar?
– Merg in cautarea binelui, zise el.
– Dar tu ai gasit deja binele.
Elemar, mirat, a intrebat: “Cum adica l-am gasit?”
Atunci zana i-a spus ca a gasit si binele si fericirea, le-a gasit in sufletele acelor copii minunati care nu au stat deloc pe ganduri cand le-a cerut adapost, desi era un strain si nu stiau nimic despre el, ba chiar au dat si o petrecere in cinstea lui.
Elemar, auzind toate cele spuse de zana, o intreba cum ii poate multumi. Ea i-a raspuns:
– Multumirea mea este ca esti un om curajos, bun, cinstit si luptator si nu ai lasat raul sa invinga. Aceasta este rasplata mea. Acum te rog sa te intorci cu acesti copii, cu sufletul curat si bun si alunga rautatea din orasul tau.
Auzind aceste cuvinte, Elemar i-a intrebat pe copii daca vor sa mearga cu el sa alunge raul. Copiii nici nu au stat pe ganduri si au raspuns cu totii cu tipete de bucurie un rasunator “Da”. Cand se intorceau spre orasul lui Elemar, cu cat se apropiau mai mult, de aceea se curata si se lumina cerul de norii negri si plini de rautate. Si oamenii incepeau sa devina din ce in ce mai buni, asa cum erau inainte. Si odata ajunsi totul a redevenit la normal. Elemar vrand sa le multumeasca copiilor a dat o petrecere mare in cinstea lor, cu multe dulciuri. Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. (Bucur Carmen)

„A fost odata ca niciodata un oras locuit de copii. Era orasul lor si ei se ocupau de tot. Chiar daca mai calatoreau reveneau tot timpul cu placere acasa. Intr-o zi in orasul lor a intrat un strain in cautare de adapost pentru o noapte. Nu prea semana cu locuitorii orasului dar acestia l-au primit si au organizat o petrecere in cinstea lui, unde s-au distrat atat de bine, ca n-ai fi zis ca-i un extraterestu, ci un prieten de-o viata..
Aterizase in orasul lor cu o nava spatiala mica si tare colorata, ovala, care insa parea stricata. Era paros, mic de statura, avea niste ochi albastri foarte mari si pielea verde. Pe spate avea niste solzi, avea 6 degete unite de o membrana.
Copiii erau de-a dreptul incantati de el. Era ciudat, dar tare haios. La petrecere a vrut mai intai sa manace din bunatatile aduse de copii in cinstea lui: fructe, legume, branzeturi, copane de pui si curcan si un tort gigantic din frisca si ciocolata, de 10 metri, din care urmau sa manance toti copii din oras. Din ce au observat copiii, era vegetarian: nu s-a atins de copane, dar nici de dulciuri, insa le-a mancat toate salatele si fructele.”Cat era de flamand! Oare cat timp statuse nemancat? Si de unde oare venea?” – Acestea erau intrebarile pe care si le puneau copiii.
Tot mormaia ceva cu asi..asi, asu, asmu.. Si s-au hotarat sa-l numeasca Asi, extraterestrul baietel.
Asi radea cand ii vedea pe copii razand si a inceput sa danseze atat de hazliu si spectaculos cand a auzit muzica frumoasa cantata de copii, incat toti copiii s-au strans in jurul lui sa-l vada cum danseaza. Sarea, apoi se lasa in jos, apoi se rotea si facea piruete.. Dansul lui semana cu street dance-ul. Deodata Asi a obosit si s-a asezat, apoi a vrut sa bea niste apa si si-a turnat apa si pe cap, si in urechi, si pe spate. Copiii au banuit ca va fi foarte fericit daca ar inota putin si l-au dus intr-o piscina. Nu mica le-a fost mirarea sa descopere ca Asi putea inota foarte bine si chiar putea sa stea pe fundul apei si 10 minute fara sa respire. Dupa o ora l-au dus la Gradina zoologica si banuielile le-au fost confirmate: Asi nu avea nico o frica de lei, tigri, crocodili sau serpi. Oauu, cat curaj avea, parca vorbea cu animalele. Facea acrobatii pe langa ele si a inceput sa se urce in copacii in care se suiau maimutele. Era atat de curajos si de puternic. Toti copii ar fi vrut sa fie ca Asi, pana si cei mai carcotasi dintre ei au inceput sa-l indrageasca. Un baietel foarte istet si specializat in tainele computerului, Stefan, i-a aratat calculatorul lui, iar Asi a vrut neaparat sa tasteze cate ceva. A intrat pe internet si a inceput sa butoneze zeci de cifre si a reusit sa intre in contact cu cineva. Se auzea: „asa, asim..as.asi asumad”. A durat 2 minute, apoi conexiunea s-a pierdut. Asi parea trist.
Deodata, Asi a vazut pantofiorii forte stilati ai unei fetite frumoase si a aratat spre ei. Fetita s-a descaltat de un pantof si i l-a dat in mana sa-l cerceteze mai bine. Asi l-a pipait si a incercat sa se incalte cu el, dar avea talpile prea mari si prea groase ca sa il incapa. Dar copii au chemat rapid un copilas cizmar iscusit si l-au rugat sa-i faca niste pantofi din piele alba. Asi a fost asa de bucuros, s-a incaltat cu ei si a inceput sa topaie.
Deodata a aparut si luna si tuturor copiilor li s-a facut somn. Lui Asi i-au oferit un pat pufos intr-o camaruta plina de veioze si jucari. Insa Asi parea incantat doar de pantofii lui si nu-i era somn. Intr-un final l-au lasat singur in camera sa inca topaind. A doua zi, cand copiii s-au trezit s-au dus direct la Asi, care era foarte fericit.. era incaltat in pantofii albi si a inceput sa vorbeasca in limba engleza, nu foarte bine, dar atat cat sa se intelega. In sfarsit puteau comunica cu el! Spunea ca viata lui a fost salvata, la fel si planeta lui, Planeta Ciciosama, locuita de ciciosami, copii cum era si el. Ciciosama era asamenea Terrei, era singura planeta din galaxia lor pe care exista viata. Insa planeta lui Asi era sub stapanirea Gaurii Negre, o putere care absoarbe tot din spatiu, iar el era singura scapare. Trebuia sa calatoresca prin spatiu si sa gaseasca un oras pe o planeta pe care exista viata, locuit doar de copii, de la care trebuia sa primeasca un obiect de culoare alba, fara sa poata vorbi cu ei; si daca se intorcea cu obiectul alb putea sa alunge Gaura Neagra si planeta putea sa fie eliberata, asa ca miracolul s-a intamplat.
Acum singura porblema era ca nu mai functiona nava spatiala. Copiii l-au ajutat sa repare nava spatiala, iar Asi le-a multumit. Apoi l-au intrebat cu cine vorbise pe internet. Asi le-a spus ca vorbise cu un locuitor de pe Ciciosama si ca acela spunea ca trebuie neaparat sa-i salveze, ca nu mai au ce manca, materia negra le-a luat toata hrana si depozitul ascuns cu mancare era pe terminate. Asi a spus ca trebuia sa plece, ca avea 3 zile de calatorit prin spatiu ca sa ajunga la planeta sa si le-a spus ca nu va mai putea sa se intoarca niciodata aici sau vreun ciciosam. Asa era legamantul lor cu Gaura Neagra, ca sa-si salveze planeta. Le-a multumit din suflet si a plecat. Copiii cu lacrimi in ochi si-au luat ramas bun, intrebandu-l daca pot comunica pe internet, insa Asi le-a spus ca nu putea face asta. Ca singura amintire de la ei vor fi pantofii albi, iar el le-a daruit o piatra multicolora sub forma de stea. Au facut poze si a plecat. Numai ca, dupa ce s-au uitat mai bine pe poza, Asi nu se vedea. Se pare ca singura amintire de la el era piatra pe care au asezat-o la loc de cinste.
„Cine stie cate planete locuite de copii sunt in Cosmos. Important este sa stim sa fim veseli si sa traim in intelegere si intelepciune!”, si-au spus micutii.
Si asa a fost povestea cu extraterestrul Asi.V-am spus povestea asa si am incalecat pe o sa. (Matei Stan)