Parinti, copii, profesori, fosti elevi, viitori parinti.. are fiecare motive de nemultumire cand vine vorba de sistemul de invatamant romanesc. Iar daca esti parinte ai avut probabil momente cand ti-ai dorit ca sistemul sa fie altul, materiile altele, profesorii sa se comporte altfel cu elevii, iar copilul tau sa invete intr-o scoala mai buna.
In Suedia, la un moment dat, mai multi parinti nemultumiti de felul in care copiii lor erau tratati intr-o scoala de stat obisnuita au hotarat sa infiinteze o altfel de scoala – bazata pe comunicare nonviolenta. Monica Reu a vizitat aceasta scoala si iti povesteste cum se invata aici, cum si ce se preda, cum sunt elevii si profesorii si ce rol au parintii.
Interviu cu Monica Reu, trainer de Comunicare Nonviolenta, realizat de Adriana Titieni in cadrul emisiunii „Meditatii pentru parinti”
A: Scoala bazata pe comunicarea nonviolenta nu este o scoala utopica. Ea este, de fapt, scoala in care ar fi normal sa invete copiii nostri, numai ca ei nu invata intr-o astfel de scoala. Cum ar fi o scoala bazata pe comunicare nonviolenta?
M: Am vizitat o scoala bazata pe comunicare nonviolenta in Suedia. Este o scoala care a fost pornita de catre un grup de parinti nemultimiti de felul in care copiii lor erau tratati intr-o scoala de stat obisnuita, de felul in care copiii lor invatau, de ceea ce invatau, de modul in care profesorii si ceilalti copii interactionau cu ei. Asadar, initiativa acestei scoli a pornit de la un grup de parinti care a cooptat un trainer de comunicare non-violenta si i-au propus sa porneasca, impreuna, o scoala bazata pe altfel de valori.
In Suedia, programa scolara este total diferita de cea de la noi; este o programa care pune un accent foarte mare pe valori precum empatie, democratie, egalitate in drepturi si respectarea drepturilor tuturor celor implicati in sistemul de invatamant.
Exista, asadar, o astfel de scoala in care parintii joaca un rol extraordinar.
Am avut posibilitatea de a lucra intr-o scoala din Romania. Primul lucru pe care l-am constatat a fost neimplicarea parintilor. Copii si profesori se dadeau “cap in cap” in scoala si doar din cand in cand se gasea cate un parinte care sa intervina, atunci cand avea el timp. Eu inteleg ca in Romania exista o presiune a supravietuirii in momentul acesta, insa educatia copiilor mi se pare mult prea pretioasa ca sa o lasam pur si simplu la voia intamplarii. In momentul in care las ca totul sa fie decis pentru mine, atunci sa-mi asum si consecintele pentru ceea ce se intampla mai departe. Dar la noi observ parinti foarte frustrati, foarte dezamagiti de ceea ce se intampla in scoala, dar care nu reactioneaza si astfel nu se intampla nimic.
Acolo, la acea scoala din Suedia, in schimb, deciziile erau luate de trei parti: elevi, profesori, parinti. Iar acesti parinti participau inclusiv la curatenia din scoala si ajutau la imbunatatirea bazei materiale a scolii.
As vrea sa atrag atentia asupra faptului ca, desi este o scoala democratica si se bazeaza pe comunicare nonviolenta, asta nu inseamna ca in acea scoala nu exista conflicte. Am avut ocazia sa stau de vorba cu cativa dintre elevii scolii si mi-au spus ca exista conflicte de foarte multe ori intre ei si profesori, insa ceea ce este diferit de o scoala obisnuita este felul in care aceste conflicte se rezolva. Acolo exista tot timpul dorinta, din partea tuturor partilor implicate in procesul de invatamant, ca solutia gasita sa fie spre binele tuturor, mergandu-se asadar pe idea ca nevoile tutoror celor implicate sunt la fel de pretioase, la fel de importante.
Exista si un Consiliu al elevilor (autoconstituit, format din elevi care doresc sa intre intr-o negociere cu profesorii lor), care organizeaza dezbateri intre profesori si elevi, dezbateri in care elevii isi expun doleantele, nevoile, iar profesorii asculta – in adevaratul sens al cuvantului. Aici, am observat, dascalii nu au un discurs pregatit inainte, nu au o strategie pe care trebuie sa o puna neaparat in practica, ci pur si simplu asculta mai intai, ca adulti, ce se intampla cu copiii pe care ii educa, afla care sunt nevoile acestora si apoi gasesc, impreuna, solutii care sa impace si ceea ce ei, profesorii, considera ca este mai bine, dar si ceea ce raspunde nevoilor pe care le au elevii.
Un lucru interesant la aceasta scoala este ca are amenajata o sala speciala pentru elevi – de distractie sau relaxare. In momentul in care unul dintre elevi se plictiseste sau se simte suprasolicitat poate veni in aceasta sala in care are reviste, muzica, are niste saltelute pe care se poate intinde sau poate dormi. Am fi tentati sa credem ca daca exista un astfel de spatiu, atunci toti copiii ar sta aici. Nu e asa! Faptul ca exista acest spatiu le creeaza elevilor increderea in faptul ca, oricand se vor simti foarte obositi, au acest spatiu. Dar in momentul in care au libertatea sa invete in felul in care ei isi doresc sa invete, atunci participa la ore. In aceasta sala de recreere nu exista niciun elev in momentul in care eu am vizitat scoala.
A: As vrea sa ne vorbesti despre metoda de predare. Cum invata copiii acolo, cum se desfasoara orele?
M: Inca de la inceput mi s-a spus un lucru important: “In scoala noastra nu exista teme!” Asadar, copilul invata tot ceea ce are nevoie sa invete pe parcursul orelor de scoala, dupa care se duce acasa, unde petrece timp de calitate impreuna cu familia si prietenii.
Copiii petreceau zilnic, in scoala respectiva, in jur de 6 ore. Cei mai mici porneau de la 4-5 ore, iar cei mai mari stateau in jur de 6-7ore. Dupa 6-7 ore de scoala se considera ca, daca esti un professor eficient, copilul nu mai are nevoie sa se duca acasa si sa faca probleme si exercitii suplimentare. Si nici parintele nu are obligatia sa stea si sa pandeasca elevul, sa vada daca si-a facut sau nu temele. Timpul care urmeaza dupa scoala este un timp pretios, pe care parintele si copilul il petrec impreuna, intr-un mod pe care il aleg de comun acord si care nu are nicio legatura cu scoala.
Performanele acestor copii care nu au teme nu sunt cu nimic sub performantele celorlalti elevi, din sistemul normal de invatamant. Dimpotriva, placerea acestor copii de a fi la scoala si de a invata lucruri noi in cele sase ore de cursuri este mult mai puternica si mult mai mare decat a unui elev care se duce zgribulit acasa, incarcat de teme de facut si la matematica, si la romana, si la geografie, si la istorie..
Mi-a placut foarte mult sistemul de notare. Acestea sunt lucruri mici care pot fi implementate de orice scoala, consider eu. In sistemul lor de notare nu existau note venite de la profesor catre elev; profesorul avea, in schimb, un tabel in care se specifica ce trebuie stiut pentru fiecare nota. De exemplu, pentru nota 5 trebuie sa stii.. atat, pentru nota 7 trebuie sa stii.. atat si sa faci referatul X. Pentru nota 10 trebuie sa stii.. atat, sa faci referatul X si prezentarea Y. In functie de cat de mult il interesa materia respectiva, elevul isi alegea nota care ii convenea, stiind foarte clar care sunt conditiile pentru a primi nota respectiva. Asta inseamna sa incurajezi copilul sa-si asume raspunderea asupra modului in care invata si asupra a ceea ce invata.
Un alt lucru care m-a impresionat foarte mult a fost modul in care interactionau copiii mari si copiii mici din acea scoala. Copiii mari erau incurajati ca, in timpul pauzelor, sa discute cu cei mici. Pe de alta parte, copiii mici invatau de la cei mari, le citeau povesti, iar intreaga scoala era ca o imensa familie in care invatau unii de la altii. La noi am observat un oarecare dispret venit de la copiii care au ajuns in clasele mai mari fata de copiii mai mici. Acolo nu existau asemenea atitudini; toti – elevi, profesori – aveau in minte ideaa ca scoala este a lor. In timpul vacantelor, de exemplu, copiii se duceau la scoala si se distrau impreuna zugravind. In momentul in care tu, ca elev, te duci si zugravesti sala de clasa in care stii ca vei invata un an de acum inainte, dupa aceea iti garantez ca nu mai vine nimeni cu pixul sau cu creta sa mazgaleasca.
Exista, in acea scoala din Suedia, o asumare a spatiului si constiinta faptului ca “toti contam”. Si se faceau eforturi in fiecare zi, se investea permanent in atmosfera de acolo, in rezolvarea conflictelor care apareau. Existau probleme si acolo, dar felul in care erau gestionate acestea era impresionant. Si sunt lucruri umane, lucruri mici care pot fi implementate in orice scoala.
A: Nu stiu daca in Romania se poate, din punct de vedere legislativ, ca un grup de parinti care decide ca ar vrea ca in scoala X sa se schimbe sistemul sa poate face acest lucru. Ceea ce stiu ca se poate intampla este ca o clasa poate decide ca la orele de dirigentie – pe parcursul a 4, 8, 12 saptamani – sa cheme un trainer in comunicarea nonviolenta, iar impreuna cu dirigintele/diriginta acelei clase sa schimbe putin din atmosfera clasei, din modul de comunicare al elevilor. Stiu sigur ca acestea sunt lucruri pe care le poti face intr-o clasa in care ai un diriginte deschis la minte. Si tie ti s-au intamplat asemenea evenimente.
M.: Am fost intr-o scoala din Romania unde am incercat sa implementez comunicarea nonviolenta la nivelul interactiunii dintre profesor si elevi. Am pornit cu foarte mult entuziasm in acest proiect, desi spre finalul lui entuziasmul a mai scazut.
Eu am convingerea ca trebuie sa existe motivatie interioara. Oriunde m-as duce, in momentul in care ma lovesc de oameni care nu au aceasta motivatie sau nu vad pentru ce ar schimba ceva. Si, din pacate, am observat ca foarte multe dintre cadrele didactice nu-si doresc sa schimbe nimic, si inteleg de ce, pentru ca sunt atat de preocupate de supravietuire, de cat de violent este sistemul cu ei, incat sa mai faca inca o schimbare este prea mult. Ce am mai observat, insa, cu bucurie, este faptul ca elevii sunt extraordinar de receptivi. Copiii isi doresc si infloresc intr-un astfel de mediu. Au nevoie sa fie ascultati.
Din pacate, multi profesori nu au disponibilitatea de a asculta copiii. De multe ori, profesorul are o tinta – de a preda ceea ce i se impune de un sistem aberant, care nu are nicio legatura nici cu nevoile profesorului, nici cu nevoile de invatare ale copiilor.
