Rolul afectiunii in cresterea copilului

Importanta unei educatii bazate pe afectiune se vede la maturitate. Un copil iubit in copilarie va fi un adult echilibrat emotional.

Multi copii lipsiti de ingrijirea afectiva a parintilor ajung adulti care, desi par impliniti din toate punctele de vedere, traiesc in permanenta senzatia ca nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiti asa cum sunt ei.

Interviu cu psihologul Mirela Horumba, realizat de Adriana Titieni in cadrul emisiunii „Meditatii pentru parinti”

Adriana Titini: De ce ai ales sa vorbesti despre rolul afectivitatii in cresterea copilului?

Mirela Horumba: Mi s-a intamplat sa intalnesc persoane care, desi din punct de vedere material au avut tot ce si-au dorit in copilarie, din punct de vedere afectiv au foarte multe carente pe care incearca sa le depaseasca cu tot felul de lucruri exterioare, fara succes insa. Ma bucur totusi sa vad parinti care vor sa descopere ce anume din propria lor copilarie reediteaza in viata copiilor lor si care isi dau seama ca anumite modele si comportamene pe care le au nu le apartin de fapt, ci sunt ale parintilor lor.

Adriana Titieni: Ce reclama cei care vin la tine la terapie cu astfel de probleme?

Mirela Horumba: Cei pe care ii intalnesc la terapie sunt adulti realizati din punct de vedere material, cu posibilitati financiare peste medie, care beneficiaza de tot confortul material. Cu toate acestea, vin la noi, la psihoterapeuti, si spun ca “simt ca le lipseste ceva”, ca “nu isi mai gasesc locul”. Ei spun adesea ca desi au tot ce isi doresc – o familie implinita, copii buni, parteneri iubitori, o cariera de succes, nu le este bine cu ei insisi. Plecand de la aceste lucruri vreau sa punctez faptul ca degeaba ai parte de confort material, de ingrijiri tehnice, atata timp cat nu ai parte de ingrijire afectiva in copilarie.

Am observat ca aproape toate aceste persoane au o caracteristica comuna: din copilaria mica, daca nu chiar la cateva luni de la nastere, au fost date in ingrijire bunicilor. Desi bunicii au fost afectuosi, atenti si iubitori si s-au comportat exemplar, copiii crescuti de ei, ajunsi acum adulti, traiesc in permanenta senzatia de abandon, senzatia ca nu sunt suficient de buni pentru a fi iubiti asa cum sunt, iar asta se intampla deoarece nu au fost crescuti de parinti. Din cauza asta, golul abandonului nu se umple oricat de multe lucruri am face si oricat de buni si impliniti material am deveni.

De aceea vreau sa ii sfatuiesc pe parinti sa faca tot posibilul pentru a-si creste ei copiii. Stiu ca multi parinti isi dau copiii spre ingrijire bunicilor nu pentru ca ar vrea sa scape de ei, ci pentru ca au un program de munca incarcat si un ritm de viata sustinut, iar atunci considera ca este mai potrivit pentru copil sa stea la o persoana de incredere – mama sau soacra – care are grija de el, ii da sa manance, il scoate in parc. Cu toate acestea, exista o mare probabilitate ca acestui copil sa-i lipseasca parintii, pentru ca, vrem sau nu sa acceptam, copiii au nevoie de parintii lor asa cum sunt ei – ocupati, uneori suparati sau stresati.

[page]

Adriana Titieni: Noi suntem insa o generatie de parinti care am fost crescuti de bunici. Pe vremea cand eram noi copii nu exista concediu de maternitate mai lung de cateva luni, iar parintii nostri trebuiau sa revina repede la serviciu. De asemenea, observ ca suntem o generatie cu un mare deficit de afectivitate – nu stim ce inseamna afectivitatea si nu stim sa ne-o exprimam. Suntem o generatie care a trait perioada aceea a lipsurilor materiale, iar acum incercam sa suplinim asta in viata copiilor nostri. Va invit, dragi parinti, sa va ganditi cate lucruri inutile le-ati cumparat copiilor vostri de cand s-au nascut si pana acum, pentru a nu retrai „lipsa” din propria copilarie. Ideea “lasa sa aiba el, pentru ca eu nu am avut” este foarte generoasa, dar din nefericire avem senzatia ca este unicul mod in care ne putem exprima afectivitatea.
Cum putem sti ca avem o astfel de problema legata de lipsa ingrijirii afective?

Mirela Horumba: Daca eu nu ma simt confortabil cu mine, daca am senzatia ca nu sunt suficient de bun, atunci s-ar putea ca, undeva, in adancul sufletului meu, sa existe o carenta afectiva pe care incerc sa o depasesc sub alte aspecte – ori cu un job suprasolicitant, cu o multime de bunuri materiale pe care incerc sa le acumulez in ideea ca astfel o sa fiu fericit. Aceasta senzatie de a nu te simti bine in propria piele, de a fi in permanenta nemultumit sau nefericit este o dovada, un semn ca undeva, cumva, candva, lucrurile nu s-au intamplat cum ar fi trebuit. La randul lor, parintii nostri nu au fost crescuti in a-si exprima afectivitatea, propriile nevoi si emotii.

Uitandu-ne chiar la generatia parintilor nostri, a bunicilor nostri si poate mai departe, putem vedea foarte multe cupluri (nici macar nu sunt cupluri) formate din parteneri care, din varii motive, au stat impreuna. In momentul in care am preluat acest model de cuplu in viata noastra, exista un mare risc sa le transmitem acelasi model copiilor nostri si sa ducem astfel, din generatie in generatie, niste sabloane disfunctionale. Asta doar pentru ca nu stim cum sa facem altfel si pentru ca de multe ori este foarte greu sa fii pus fata in fata cu suferinta pe care ai avut-o in copilarie si de care incerci sa fugi prin orice faci.

Adriana Titieni: Eu cred ca este obligatoriu sa ii facem pe copiii nostri sa se simta iubiti, in asa fel incat ei sa nu dezvolte carente afective de genul celor de care ai vorbit. Cum se simte un copil iubit?

Mirela Horumba: In momentul in care copilul simte ca este iubit el se va simti si valoros, important, se va simti recunoscut ca fiinta umana. De aici pleaca tot. Noi tindem sa facem o confuzie intre dimensiunile copilului si maniera in care se simte el. Ma refer la eroarea pe care o facem crezand ca daca e mic, atunci nu simte. Nu mai este insa nicio surpriza faptul ca un copil simte absolut tot inca din pantecele mamei. Asadar, trebuie sa intelegem si sa ne dam seama ca, desi este mic, copilul simte; chiar daca este mic, trebuie sa il tratam cu respect. Trebuie sa renuntam la mentalitatea potrivit careia “copilul este mic si nu stie”. Desi este mic, el stie si simte, uneori lucruri pe care noi, adultii, abia stim sa le simtim.

Adriana Titieni: Eu cred ca, in primul rand, pentru a dezvolta nivelul afectivitatii in relatia cu copilul lui, un parinte nu trebuie sa tipe, nu trebuie sa bata, nu trebuie sa il umileasca si sa il eticheteze pe copil. Sigur ca aceste lucruri sunt greu de facut, iar noi facem parte dintr-o generatie care nu a fost crescuta asa. Noi am crescut sub imperiul etichetarii, compararii cu colegul X sau Y, suntem crescuti cu amenintarea trasului de ciuf sau a palmei la fund – de asta si avem probleme afective. Uneori s-ar putea sa tipam la copiii nostri – e normal, pentru ca suntem oameni; uneori s-ar putea sa-i jignim, poate le-am tras si o palma la fund.. Ce de facut daca mai facem astfel de greseli din cand in cand?

Mirela Horumba: Trebuie sa acceptam ca a gresi e omeneste, suntem oameni si suntem supusi presiunilor de tot felul, inclusiv modelelor parentale disfunctionale. Este totusi important ca atunci cand ne dam seama ca am gresit fata de copilul nostru, sa ne recunoastem greseala in fata lui, sa ne cerem iertare si sa incercam sa ii explicam ce ne-a facut sa ne comportam asa (de multe ori nici noi nu stim ce ne-a determinat sa facem un gest sau altul), indiferent ce varsta are copilul!

Exista o credinta des intalnita cum ca parintii nu gresesc, parintii nu isi cer iertare pentru ca reprezinta un semn de vulnerabilitate si ca asta duce la pierderea autonomiei. Dragi parinti, a-ti cere iertare este un semn de mare putere, iar atunci cand intelegi ca copilul este o fiinta umana si accepti acest lucru, a-ti cere iertare devine un act natural. 

Daca vrei sa afli in fiecare saptamana ce mai e nou pe itsybitsy.ro, aboneaza-te la Newsletter.  

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

s