Melcul isi duce casa-n spinare. Prin aceasta se deosebeste de celelalte moluste. Gasteropodele – neamul melcului – au o cochilie ca un con lung, sucit in spirala, in interiorul caruia sunt organele interne; in cochilie se poate ascunde chiar si animalul intreg, cand il silesc imprejurarile. Inchide gura scoicii cu un capac si sta retras asa, cand vine vremea neprielnica. Acest animal respira prin plamani, dar tot ii place umezeala mai multa.
Melcul este lacom. Mananca frunzele cu ajutorul unor dinti marunti, asezati pe cerul gurii şi pe buza de jos, adunati la un loc ca pe o razatoare. Daca pui melci in hartie, peste noapte auzi in linistea odaii cum o rod parca ar fi niste soareci. Catre toamna isi cauta un culcus ; se infunda in pamant prin locurile cu muschi, se trage in casa lui si o inchide cu un capac. Sta asa ascuns, fara sa miste; respira incet, inima ii bate rar pana ce vin iarasi zilele de primavara.
E la mare cinste, in Franta mai ales; e cautat ca o mancare gustoasa, ca o adevarata delicatesa. Era o vreme cand erau crescuti anume, in gradini ingradite cu sarma deasa; se hraneau cu salata, cu legume special cultivate pentru ei si in fiecare an se consumau in cantitati mari. Numai dintr-un sat din sudul Germaniei s-au trimis intr-un an patru milioane de melci la Paris. Obiceiul e vechi. Pliniu – istoricul din antichitate despre care v-am mai vorbit – povesteste ca, pe vremea lui, Fluviu Lippinus se ocupa cu cresterea melcilor si ingrasarea lor, dandu-le o hrana anumita facuta din faina de grau muiata-n vin.
Limacsii sunt o specie de melci foarte daunatori. Limaxul este tot lunguiet si are o cochilie mica, subtire, ca o boneta lunguiata pe care o poarta pe spinare. Limacsii ataca mai ales frunzele de salata, făcand mari stricaciuni in gradinile de zarzavat. Se cunoaste urma lor dupa gaurile rotunde taiate-n frunze – spre deosebire de urmele omizilor, care mananca frunza din dunga. Ziua nu se vad ; stau la umbra, sub frunze, sub pietre. De cum insereaza insa, incet-incet apuca spre gradinile cu zarzavat. Se inmultesc din cale-afara, asa incat pot ajunge periculosi pentru munca omului. Catre toamna, melcul intra in hibernare, se ascunde in pamant prin locurile cu muschi, se retrage in casa lui si o inchide cu un capac. Sta ascuns, fara sa miste; respira incet… iar inima ii bate rar pana vin iarasi zilele de primavara.
