Inotul este prezentat in istorie de nenumarate personaje intrate in legenda. Celebrul Ulisse, ale carui ispravi sunt adunate de Homer in paginile „Odiseei”, a inotat doua zile si doua nopti pana la tarm, dupa naufragiul corabiilor sale.
O alta legenda spune ca, indiferent de varsta, toti cetatenii liberi ai Spartei erau obligati sa faca zilnic, inainte de masa, o baie in Eurotas.
Lumea antica, asa cum atesta izvoarele istorice scrise si nescrise, a apreciat rolul benefic al inotului. In termele romane, de pilda, inotul era practicat deopotriva de tineri si varstnici, acest sport fiind considerat unul din mijloacele de pregatire militara, pentru ca este o activitate care dezvolta corpul in mod armonios, facandu-l mai puternic.
Pe langa latura utilitara, istoria aminteste si alte motive care i-au indemnat pe oameni sa practice inotul, in paralel cu alte exercitii fizice. Este semnificativ exemplul grecilor din Sparta si Atena, care au infiintat gimnazii in care rolul educativ principal il avea tocmai educatia fizica.
Dupa aceasta perioada de mare avant a inotului, istoria mentioneaza o faza de declin, cand apei si inotului abia daca li se recunosteau rolul lor igienic. In Evul Mediu, clericii au cautat sa canalizeze gandirea oamenilor in directia spiritului, in detrimentul trupului. Educatia fizica, inotul, si chiar simpla folosire a apei erau considerate „lucru diavolesc”, ceea ce a contribuit la o totala lipsa de igiena si a dus la aparitia epidemiilor. Cei care incalcau interdictiile si indrazneau sa se „scalde” fie erau considerati excentrici, fie erau pedepsiti.
Salvarea a venit din partea marilor oameni de litere, a pedagogilor si filosofilor din secolele XVII – XVIII, precum Montaigne, John Locke si J. J. Rousseau, care au situat educatia fizica pe acelasi plan cu cea spirituala, contribuind astfel la un nou avant al inotului. Au urmat ani buni de practicare a inotului ca exercitiu fizic, acesta ajungand, in timp, sa evolueze si sub aspect competitiv; tot mai multi oameni au devenit interesati nu doar de cat de mult inoata, ci si de cat de repede. Astfel a aparut inotul sportiv, al carui act de nastere s-a semnat in secolul al XIX-lea, odata cu primele concursuri oficiale care au avut loc la Londra.
De atunci si pana astazi s-au nascut noi tehnici de inot, noi metode de pregatire, noi tipuri de costume, totul fiind reactualizat si imbogatit dupa fiecare mare competitie.
Jocurile Olimpice au fost intotdeauna gazde de onoare ale inotului, acesta fiind, poate, alaturi de gimnastica sportiva si de atletism, cea mai urmarita si mai atragatoare ramura sportiva.
