Uneori ne pedepsim copiii fara sa stim, fara sa vrem. Nu numai atat, dar ajungem sa ii ranim mult mai profund decat ne-am putea inchipui. Descopera aici unul dintre pericolele intalnite in cresterea copiilor.
Diana Stanculeanu, psihoterapeut pentru organizatia Salvati Copiii Romania, ne vorbeste despre pedepsele emotionale si cicatricile pe care le lasa in urma.
Aceasta sanctiune aplicata copiilor este extrem de subtila, incat sunt momente in care nici nu ne dam seama ca are loc. In plus, se intipareste atat de adanc in mintea si sufletul celor mici, incat, odata ajunsi adulti, aproape toti repeta comportamentele parintilor.
A.T.: Cred ca sunt multi parinti care nu inteleg cat de serioase sunt pedepsele emotionale, din punctul de vedere al consecintelor.
Vreau sa dau un exemplu din propria mea copilarie. Aveam undeva intre 4 si 5 ani. Mama m-a lasat sa dorm peste noapte, la o prietena de-ale ei, care nu avea copii, desi isi dorea foarte mult si voia sa vada cum este sa ai un copil in casa.
Evident, doamna respectiva s-a purtat cu mine extraordinar. Mi-a permis sa fac tot ceea ce nu imi permitea mama sa fac (pentru ca mama incerca sa ma si educe, dincolo de a ma gazdui peste noapte). Mi-a placut foarte tare, drept care episodul s-a repetat o data sau de doua ori.
Doar ca mama s-a prins ca imi place foarte tare si a venit cu urmatoarea remarca: „Daca mai vrei sa mergi la X, am sa te las definitiv acolo”.
Cred ca, pana in clasa a X-a sau a XI-a, eu nu am acceptat sa mai dorm la altcineva.
D.S.: De teama ca vei fi lasata acolo.
A.T.: Exact. Abia recent m-am prins ca acel tip de amenintare a avut drept consecinta, intre 10 si 12 ani, de panica emotionala ca voi fi abandonata si lasata undeva, daca mai dorm prin alta parte.
Deci, eu nu ma duceam sa dorm la prietene. Nici macar la sora mamei mele nu puteam, desi mama chiar ma ruga sa raman acolo.
D.S.: Acesta este marele risc al pedepselor emotionale. In momentul in care ne propunem, ca parinti, sa ne disciplinam copiii si ne gandim la o serie de sanctiuni sau consecinte pentru comportamentele lor nepotrivite (pe care le numim generic „pedepse” si vom folosi cuvantul acesta in continuare), foarte multi parinti pun laolalta cu tot felul de alte comportamente de sanctionare a copiilor si aceste mesaje emotionale, de tipul amenintarilor.
Exemple de mesaje sunt: „Nu mai vorbesc cu tine!”, „M-am saturat de tine!”, „Uite ce mi-ai facut!”, „Uite ca, din cauza ta, ma simt rau”.
Sunt lucruri care au legatura in special cu trairile emotionale ale parintilor, dar care, din nefericire, sunt decodificate de catre copii ca mesaje de respingere, abandon si retragere a afectiunii.
Eu, ca parinte in fata unui comportament dificil al copilului meu (comportament care ma deranjeaza), in loc sa invoc o regula legata de acel comportament, in loc sa invoc o consecinta sau o sanctiune care ar avea ca obiectiv sa il invete pe copilul meu alternativa la acel comportament, transmit un mesaj de tipul „m-ai enervat, m-ai suparat, m-am suparat pe tine, ma faci sa sufar”.
In acel moment, in urechile copiilor, tot ceea ce incercam sa construim (plecand de la premisa iubirii necondiționate intre parinti si copii) se clatina si se darama. Ei inteleg din asta ca „eu te iubesc, DAR daca tu faci asta, eu ma supar”.
Este adevarat ca sunt foarte putini acei parinti care folosesc la negativ „eu nu te mai iubesc cand…”. Pe de alta parte, mai ales in urechile unor prescolari si a unor scolari mici, supararea mamei este sinonima cu retragerea afectiunii. Ei pot face discriminare in mica masura intre o emotie de furie trecatoare si sentimentul de iubire care ar trebui sa fie solid, consistent si persistent in timp. In inimioara si in mintea lor, in acel moment, mama sau tata nu ii mai iubesc.
In acest context, pedepsele emotionale pot fi cel putin la fel de daunatoare sau poate chiar mai daunatoare decat pedepsele fizice. De altfel, copiii sunt primii care spun ca, uneori, prefera sa primeasca o palma decat sa li se spuna ceva dureros, vorbind despre mama sau tata.
Sa fie clar, totusi. Nu incurajam pedeapsa fizica. Dincolo de faptul ca este ilegala, este extrem de daunatoare pentru dezvoltarea copilului. Insa, urmele unei palme fizice se duc.
Dar amintirea unor vorbe spuse de parinti, mai ales cand sunt spuse si frecvent sau sunt mesajele traditionale pe care parintii le folosesc in situatii de nemultumire vizavi de copiii lor, acestea raman foarte mult in amintirea emotionala a copiilor. Si, cumva, subrezesc increderea copiilor in dragostea si acceptarea neconditionata, din partea parintilor.
A.T.: Trebuie sa recunosc ca, evident, si eu am transmis o multime de astfel de pedepse emotionale. Dar, ceea ce am invatat sa fac foarte repede, de cand copiii erau foarte mici, a fost sa imi retrag cuvintele sau sa recunosc in fata copiilor mei ca am gresit si sa le spun sa nu ia in seama ce am zis.
Nu cred ca exista o persoana care, in relatia de cuplu sau in relatia cu cei mici, sa nu fi folosit astfel de mesaje.
D.S.: Este foarte adevarat. Pe de alta parte, mi-a fost dat sa intalnesc parinti care spuneau (nu neaparat cu mandrie, dar cu o oarecare autoeficacitate in rolul lor de parinti) ca aceasta metoda „functioneaza”.
Este adevarat ca unii copii vor reactiona prin schimbari pozitive in comportamentul lor, dar atentie, dragi parinti! Sunt comportamente motivate nu de dorinta de a invata si nu de intelegerea profunda a utilitatii comportamentelor bune, alternative, ci sunt motivate de frica pierderii afectiunii parintilor.
Aici, este momentul unei decizii personale, pe care trebuie sa o ia fiecare parinte: daca isi doreste sa genereze schimbari pozitive in copilul sau pe mecanisme de frica, abandon si respingere sau pe mecanisme de invatare autentica si responsabilizare.
A.T.: Eu sper sa fie suficient de intelepti si sa isi dea seama ca frica pe care un copil o resimte in momentul in care e copil (respectiv, este mult prea mic pentru a putea sa isi infrunte parintele) se va transforma in furie, ura, dispret sau ignorare mai tarziu.
D.S.: Resentimente, ostilitate sau, pur si simplu indiferenta. Copiii cresc. La un moment dat, unii dintre ei s-ar putea sa nu mai vada rostul acelei emotii de frica. Neavand alte emotii prin care sa populeze relatia cu parintii lor, se duce tot fundamentul motivational pentru invatarea acelui copil. Atunci, cu ce il mai motivez sa devina responsabil si autonom? Pe ce mai construiesc?
Sunt extrem de multe studii de specialitate, care arata ca disciplinarea copilului, educarea copilului, punerea copilului pe un drum al echilibrului si al autonomiei functioneaza mult mai usor, mai bine si cu rezultate mai bune, in contextul unei relatii emotionale pozitive intre parinti si copii.
A.T.: De ce? Iti pun intrebarea asta pentru ca disciplinarea pozitiva nu da roade imediate. Disciplinarea de genul acesta, negativa, in care ii spui copilului „Daca nu incetezi in clipa asta…”, functioneaza instantaneu.
D.S.: Pana data viitoare.
A.T.: Bineinteles. Si, din experienta proprie, „data viitoare” vine foarte repede.
D.S.: In plus, dupa ce il amenint de cinci ori, a sasea oara nu va mai functiona. Si va trebui sa intensific cumva aceasta pedeapsa. Pasul urmator este sa imi duc pana la capat amenintarea: sa il lovesc, sa il las acolo. Acesta este drumul pe care vrem sa mergem?
Apoi, rolul oricarui comportament de educatie din partea parintelui, fie ca este vorba de doua palme, fie ca este vorba de o lauda sau o incurajare, ar trebui sa ne faca sa ne gandim: „Ce invata copilul meu cand eu fac asta?”. Pentru ca orice comportament al parintelui ar trebui sa seveasca, intr-un fel sau altul, educatiei copilului.
In momentul in care avem impulsul sa il batem pe copil sau sa il pedepsim, este important sa ne gandim macar dupa (daca nu reusim inainte de a face actiunea) la ce am facut. „Ce a invatat copilul meu astazi?” Oridecate ori facem ceva cu cei mici, este necesar sa ne raspundem la aceasta intrebare. Sa judecam singuri daca este important sa repetam acel comportament sau sa il eliminam din repertoriul nostru comportamental.
Ma intrebai de ce functioneaza disciplinarea pozitiva. In momentul in care il iubim pe cel de langa noi, primim afectiune din partea celuilalt, relatia cu celalalt este construita intr-o tonalitate pozitiva (se aplica inclusiv la relatiile de cuplu), ne dorim sa facem mai degraba acele lucruri care il fac pe celalalt multumit, fericit si relaxat.
Atunci, punandu-ne din nou in papucii copilului, cand relatia cu parintii mei este una armonioasa si pozitiva, ma voi gandi de doua ori inainte de a face un lucru despre care stiu ca este impotriva valorilor familiei, impotriva regulilor familiei. Sunt sanse foarte mari (nu este o certitudine sau o reteta care functioneaza tot timpul) ca, in momentul in care eu sunt in termeni buni cu ai mei, sa fac ceea ce stiu ca ii multumeste si ii implineste. Pentru ca lucrurile sunt si reciproce.
Parintii mei, in contextul unei relatii pozitive cu cel mic, vor face ceea ce ma multumeste si imi satisface mie nevoile.
Cand sunt pe pozitii de putere, de razboi, de cearta, de tensiune, de testare a relatiilor (ceea ce se intampla cand apare indoiala intr-o relatie – apropo de mesajele de respingere si abandon), aceasta motivatie imi dispare. „De ce sa mai fac acest lucru? Pentru ca oricum nu e bine.” Si, cumva, se duce exact buna intentie care ar trebui sa functioneze in spatele fiecareia dintre actiunile noastre.
Sunt mult mai mari sansele ca un copil sa fie compliant la reguli, sarcini si instructiuni, cand relatia emotionala dintre acel copil si parintele sau este una pozitiva.
A.T.: E bine ca ai reamintit parintilor contextul in care se pot desfasura relatiile lor. Ce e de facut? Pentru ca, de foarte multe ori, am fost interpelata in zona asta.
Inteleg ca fac lucrurile gresit, inteleg ca santajez emotional sau aplic pedepse emotionale, dar imi este foarte greu sa imi schimb comportamentul. Sau, din zece dati, o data mi-l schimb si de noua ori actionez la fel.
D.S.: Din experienta mea, atat de clinician, cat si de profesionist in educatia parentala, este extrem de greu de eliminat acest mecanism de santaj emotional si de pedeapsa emotionala, din repertoriul nostru. Uneori este mai greu decat in cazul bataii.
Pentru ca acest tip de pedeapsa este un mecanism extrem de puternic internalizat de fiecare dintre noi, inca din copilarie, in momentul in care acele lucruri ne-au fost spuse de catre parintii nostri.
In momentul in care un parinte ma loveste, sansa ca eu sa lovesc la randul meu, cand ajung adult, este de 50%.
Pe de alta parte, un copil care este crescut cu mesaje emotionale de santaj, de pedeapsa, de retragere a afectiunii, aproape 100%, se va transforma intr-un adult care va apela la aceleasi resorturi emotionale.
Din pacate, impactul pedepsei emotionale, practicata foarte frecvent de parinti, este urias. Devine un mecanism intrinsec al relatiei parinte-copil. Copilul nu are cum sa invete altfel.
Poate invata, daca are norocul ca celalalt parinte sa fie foarte sanatos emotional. Insa, un adult care practica santajul emotional cu propriul copil, aproape sigur, il practica si in relatia de cuplu.
Este un mecanism atat de subtil si de nuantat, dar, in acelasi timp, atat de puternic, incat doar afland despre acest lucru si constientizand ca facem acest lucru nu ne salveaza de comportamentul in sine.
Ceea ce se recomanda in astfel de situatii este intrarea intr-un proces de consiliere, de terapie, care ar trebui sa genereze niste schimbari de mare profunzime in fiecare dintre noi, ca adulti. Ulterior, am putea sa punem aceste schimbari, incet incet, in comportamente fata de copiii nostri si fata de partenerii nostri de cuplu.
A.T.: Deci, este o chestiune care nu se poate trata asa, cu lectura, meditatie si determinare.
D.S.: Hai sa spunem ca putem face si acest lucru, dar sa il facem consecvent si solid. Sa citim mult pe acest subiect, sa meditam mult la acest lucru, este nevoie de mult „soul searching” (n.a.: regasire sufleteasca). Este nevoie de foarte multa introspectie si foarte multa privire interioara, in raport cu propriile comportamente si mesaje.
Insa, asa cum imi este foarte usor sa imi dau seama ca, acum 5 minute, mi-am lovit copilul, o persoana care este obisnuita cu utilizarea acestor mesaje emotionale nu reuseste sa le discrimineze in propriul discurs. Nu reusim sa ne dam seama, fara urechea obiectiva a unei alte persoane, chiar si la jumatate de ora dupa ce ne-am linistit.
In primul rand, nu reusesc sa imi aduc aminte exact ce cuvinte am folosit. Apoi, nu pot sa le identific ca fiind mesaje emotionale. Voi putea sa fac acest lucru doar cu acelea flagrante, cu acelea extrem de grave, cu cele de care spuneam mai devreme ca sper ca nu sunt folosite de parinti, de genul „Nu te mai iubesc daca…” Sa zicem ca de acestea ne-am putea da seama. Dar altele sunt atat de subtile si de nuantate, incat este foarte dificil sa ni le identificam in propriul discurs.
A.T.: Sunt o multime de astfel de pedepse emotionale, care ni se transmit sau pe care le transmitem mai departe, de care nu ne dam seama ca sunt, de fapt, pedepse emotionale. Cum ar fi atunci cand ne comparam copiii cu altcineva.
D.S.: Atunci cand imi compar copilul cu un coleg de-ai sai, copilul meu simte ca el, asa cum e (cu performanta lui, mai buna sau mai putin buna, din momentul respectiv) nu este suficient pentru parinte. Desi, motivatia intrinseca a parintilor este de a le da tot ce este mai bun pentru copiii lor.
sursa foto: FreeDigitalPhotos.net
