Varsta primei deceptii

Adesea, ne privim copiii ca niste „mini-adulti” si ajungem sa le tratam sentimentele ca niste „mini-emotii”. Descopera aici cum poti relationa mai bine cu micutul tau, in cazul unei suferinte.

Psihoterapeutul Mirela Horumba, realizator al emisiunii „Carte pentru parinti” ne prezinta cat de important este sa luam in serios trairile copiilor nostri.

Desi pentru noi par niste suparari trecatoare, superficiale, cei mici se implica intr-o relatie sau intr-o situatie la fel de mult ca un adult. Suferintele lor au aceeasi greutate ca ale noastre si, de aceea, este important sa intelegem cum sa le vorbim.

A.T.: Copiii au si ei aceleasi sentimente ca si noi. Chiar daca sunt mici, nu inseamna ca au sentimente mici.

Eu am realizat aceasta chestiune cand copiii mei erau la gradinita – cand baiatul meu, Marc, s-a certat cu fetita mea, Ari, pe care o diviniza in acel moment al existentei lor. Ari preferase sa se joace cu altcineva si nu cu el. Marc a suferit intens – plangea, avea o privire ranita, frustrata, dureroasa. A suspinat toata noaptea. Iar Ari, care abia atunci si-a dat seama cat de rau l-a ranit pe fratele sau, avea un alt tip de suferinta, la fel de profunda.

Iar pe mine m-a miscat atat de tare, ca am facut un mic atac de panica. Si mi-am dat seama ca, daca avem copii mici, asta nu inseamna ca sentimentele, trairile, emotiile, suferintele, bucuriile lor sunt mici. Am primit aceasta lectie foarte devreme.

Acum te voi ruga pe tine sa dezvolti, din punct de vedere psihologic.

M.H.: Intr-adevar, este important sa intelegem ca si emotiile lor, sentimentele lor, durerile lor, placerile lor, bucuriile lor sunt la fel de reale cum sunt si ale noastre.

Am vrut sa discutam despre acest subiect pentru ca, de multe ori, noi, in calitate de parinti, facem o greseala atunci cand, daca cel mic a avut o experienta suparatoare, ne apucam sa facem pe desteptii, sa dam sfaturi si sa ii consolam cu expresii de genul „nu merita” sau „o sa treaca”.

Aceasta abordare este extrem de toxica pentru copil. In loc sa aiba sentimentul ca este inteles, ca suntem acolo pentru el, ii punem in carca o noua neintelegere. In momentul in care credem ca il ajutam, de fapt, ii punem o presiune si mai mare in intensitatea durerii lui. Copilul va ajunge sa creada ca „Uite, nici macar mama nu intelege prin ce trec”. Ar fi avut nevoie de alte cuvinte din partea noastra, ca sa se simta inteles.

Si, de cele mai multe ori, facem aceasta confuzie ca nu este atat de important faptul ca, de exemplu, un coleg i-a intors spatele, iar copilul are doar 10 ani. Are doar 10 ani, dar este viata lui. Sigur ca, odata ce va deveni adult, va privi experienta cu alti ochi. Insa, in momentul in care experienta se produce, este fundamental sa fim acolo, sa nu dam sfaturi, sa ne abtinem de la a vorbi mai mult decat este cazul.

E greu pentru parinti sa auda aceste lucruri. Le este greu sa isi vada copilul suferind. Dar copilul are nevoie de aceasta suferinta pentru a se structura.

In calitate de parinti, ce avem noi de facut este sa le aratam disponibilitatea. Le spunem ca ii intelegem, ca am trecut si noi prin experiente similare si ca, daca vor sa vorbeasca, suntem acolo, langa ei. Este necesar sa fim deschisi si sa ii ascultam.

Sa nu le spunem ca ne asteptam sa se intample ce s-a intamplat. De asemenea, sa nu desfiintam cealalta persoana, dupa care sufera copilul.

Daca suntem suficien de deschisi si nu vorbim in plus, nu mica mi-ar fi mirarea daca ar veni chiar sa ceara sfaturi sau sa intrebe cum am depasit situatia si ce ne-a ajutat. Toate lucrurile astea se intampla, daca ramanem deschisi emotional, fara a aduce in discutie si componenta rationala.

A.T.: Ce sa facem pentru a ne mentine autocontrolul? Sa fim in permanenta pregatiti pentru genul acesta de experiente? Asta ar fi ciudat. Pentru ca nu pot sa ma astept mereu sa vina copilul meu la mine si sa imi spuna ca au neintelegeri.

M.H.: Rolul nostru este sa le prezentam perspective diferite si nu doar atat. Este important sa scoatem de la ei aceste perspective diferite. Automat, la fiecare perspectiva, vom corela un anumit tip de comportament. In proportie de 90%, este posibil ca ei singuri sa stie ce au de facut.

Pe mine, ca parinte, asta ma intereseaza: sa imi invat copilul sa gaseasca singur solutii. Nu il ajuta cu nimic faptul ca eu ii dau solutia mea. S-ar putea ca solutia mea sa fie extrem de nepotrivita si sa nu aiba nicio legatura cu felul in care vede el lucrurile.

Dar, daca eu sunt suficient de abila, nu trebuie sa am o lista cu toate conflictele posibile, situatiile de viata, nici nu as avea cum. Daca eu stiu ca, drept element central, pe mine ma intereseaza sa gasesc perspective diferite pentru aceeasi situatie, automat, impreuna, vom gasi si comportamente diferite, iar el va sti sigur ce se potriveste in situatia sa.

Practic, eu prin acest stil de a aborda lucrurile, il ajut pe el sa invete sa gaseasca solutii. Eu nu ii dau solutii de la mine pentru ca acelea se potrivesc pentru mine, nu pentru el. Solutiile mele, eu le-am generat din experienta mea de viata, din ce am trait eu. Pe cand, solutiile gasite de el sunt generate de el. Si, ca orice solutie asumata, care vine de la tine (n.a.: respectiv, de la copil), automat, iti este mult mai usor sa o pui in practica. Pentru ca este a ta, este potrivita cu felul in care vezi tu lucrurile.

A.T.: Ce facem cand avem un copil care este dezamagit adesea? Ce semn este acesta?

M.H.: Este important sa vedem contextul. Nu avem cum sa punem o eticheta.

Dar, ce am eu de facut este sa aplic exact acelasi algoritm si sa vad ce anume, din felul in care vede el lucrurile, il face sa fie dezamagit de atat de multe ori.

Este important sa mai fac o clarificare. Noi, sub cuvantul „dezamagit”, avem fel de fel de trairi. „Ma simt dezamagit”, spune copilul. „Ce anume te-a dezamagit?” – din aproape in aproape, eu devin tot mai specific, astfel incat sa vad ca, de exemplu, faptul ca nu a avut un pix de o anumita culoare nu inseamna o dezamagire.

Adica, este important sa fac doua lucruri: unu – sa vad perspectiva lui; doi – sa ii arat ca nu toate trairile noastre poarta denumirea de „dezamagire”. Si, ca sa fie o dezamagire, am nevoie de mai multe elemente.

Oricand copilul ne spune ca este suparat sau dezamagit, noi, de obicei, il luam in serios, cu sensul pe care il are pentru noi cuvantul „dezamagit”. Important este sa ne pozitionam pe intelegerea lor si pe felul in care vad ei lucrurile.

Atunci, usor usor, in momentul in care eu iau acea dezamagire mare mare de tot si o tot relativizez, pana cand devine cat „un bob de neghina”, parca nu mai pare asa de mare si copilul poate trece in mod diferit peste ea.

sursa foto: FreeDigitalPhotos.net