Sa fim crestini, dar fara educatie religioasa?

Acum, religia este materie in trunchiul comun si are inca un caracter obligatoriu. In opinia mea, caracterul obligatoriu nu inseamna atat impunerea, cat recunoasterea valorii formative.

Matematica este obligatorie pentru ca este importanta si contribuie la formarea ta ca om. Nu pentru ca vei avea de rezolvat ecuatii sau algoritmi ca atare o viata intreaga, nu pentru ca ar trebui sa devenim matematicieni cu totii, ci pentru a avea un mod de gandire coerent. Limba Romana este obligatorie pentru ca te formeaza si te ajuta sa comunici in limba tarii in care traiesti. Muzica este importanta pentru ca iti formeaza auzul si sensibilitatea intr-un fel in care te va ajuta in viata, nu pentru ca vei deveni un muzician.

In mod similar, religia este importanta pentru ca are un rol formativ asupra ta, chiar daca vei fi sau nu credincios. Ulterior poti alege sau nu o credinta, dar formarea pe care ai primit-o in spiritul unor valori crestine te va ajuta. Obligatoriu inseamna deci important si valoros si nu ca trebuie sa-ti insusesti ca acceptabil tot ceea ce primesti. De asemenea, religia este sigura materie care te indeamna sa privesti in interiorul tau. Restul materiilor sunt despre lumea exterioara; inlocuirea religiei cu istoria religiilor ar fi acelasi lucru. inca o materie despre lumea exterioara.

Florian Filat – Scrisoare deschisa a unui tata

Scriu aceste randuri in calitate de parinte a trei copii si pentru ca sunt crestin ortodox practicant. Nu am facut religie la scoala si sunt unul dintre cei convertiti in anii tineretii. Asta nu dintr-o dezamagire sau cautarea unei compensari pe care nu am gasit-o altfel decat in religie, nu pentru ca nu am fost iubit de parinti sau prieteni – dimpotriva – nu pentru ca am esuat in viata si religia mi-a adus o alinare ca sa pot continua, nu pentru ca nu am cunoscut bucuriile si placerile vietii. As putea spune ca le-am avut chiar din plin. Dar am simtit intotdeauna ca nu asta este totul, ca viata mea nu se reduce doar la unele functii ale trupului; am cautat adevarul, sensul, implinirea autentica, pe care nu le-am gasit in ceea ce faceam. Am avut o sete de infinit care nu se stingea cu nimic din ceea ce gustam. Si am avut curiozitatea sa incerc diverse religii sau grupari religioase, pana cand am simtit ca sufletul meu s-a odihnit cu adevarat acasa, in ortodoxie.

„Ortodoxia este o comoara pe care voi, romanii, o tineti ascunsa sub mantia superstitiei si a unei traditii formaliste”

Mi-a parut rau ca in scoala, la intrebarile mele religioase, am primit mai tot timpul raspunsuri filosofice; la cautarile unor sensuri in poeziile mistice eram expediat in materialism, la conexiunile pe care le faceam la fizica cu o dimensiune spirituala a lumii, iar profesorii ridicau din umeri. Mi-ar fi placut nespus sa am sansa unei educatii religioase in scoala, care m-ar fi ajutat sa nu orbecai printre diverse credinte si practici spirituale. Cand am descoperit frumusetea si profunzimea ortodoxiei, viata mea a luat o turnura deosebita si a fost insufletita cu energie si entuziasm in tot ceea ce faceam. Totul incepuse sa aiba un sens si o lumina.

Multi dintre colegii de liceu sau facultate, fara educatie religioasa in prealabil, au trecut printr-un moment de criza existentiala, s-au convertit si marturisesc o experienta similara.

Am intalnit inclusiv persoane de alte nationalitati care veneau cu entuziasm catre ortodoxie si spuneau in esenta acelasi lucru: „Ortodoxia este o comoara pe care voi, romanii, o tineti ascunsa sub mantia superstitiei si a unei traditii formaliste”. De aceea, cred ca predarea religiei in scoli, in special a ortodoxiei, poate aduce beneficii oricarui copil.

„Cum am putea elimina referirile la crestinism din spatiul public, inclusiv din educatia publica, cata vreme chiar statul considera ca acesta este un element definitoriu al romanilor si ii recunoaste valoarea?”

Dupa ultimele hotarari ale Curtii Constitutionale, ceva s-a rupt. Dintr-o data, statul expediaza educatia religioasa la cererea expresa a parintilor. Doar parintii sunt cei care pot evalua daca educatia religioasa este valoroasa sau nu pentru proprii copii. Statul nu mai are nicio opinie. El este doar pregatit sa ofere educatia religioasa, daca parintii o cer in mod expres. Cu alte cuvinte, statul isi declara neutralitatea religioasa in ceea ce priveste educatia.

Dar, in realitate, spatiul public romanesc nu este deloc neutru, iar cateva exemple in acest sens pot fi lamuritoare.

La investitura in functie a presedintelui sau a oricarui demnitar de stat, acesta jura cu mana pe Biblie (nu o carte oarecare, ci cartea de referinta a crestinilor) si rosteste formula „Asa sa-mi ajute Dumnezeu”, formulare deloc neutra; ea reprezinta o cerere directa a ajutorului Domnului pentru indeplinirea misiunii proprii. Avem sarbatori religioase la care statul a acordat zi de odihna oficiala libera, pentru toti cetatenii, credinciosi sau necredinciosi. Cea mai mare parte a zilelor legale libere sunt sarbatori religioase, unele dintre ele avand semnificatie exclusiv religioasa: Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Sfantul Apostol Andrei etc. Mai mult decat atat, brandul de tara al Romaniei, oficial asumat de catre stat, care este cartea de vizita a Romaniei pentru turistii straini, scoate in evidenta ca una dintre valorile noastre cheie este spiritualitatea, iar un element de diferentiere a Romaniei este influenta crestina.

In acest context, cum am putea elimina referirile la crestinism din spatiul public, inclusiv din educatia publica, atata timp cat chiar statul considera ca acesta este un element definitoriu al romanilor si ii recunoaste valoarea?

In plus, spatiul public actual este in parte creatia unor oameni care au avut si motivatii religioase. Cand Sfantul Voievod Stefan cel Mare se lupta cu turcii sau tatarii nu o facea doar pentru ca isi iubea tara, ci si pentru a apara ortodoxia. Cand Sfantul Constantin Brancoveanu a primit mucenicia nu a facut-o din ratiuni politice, ci pentru marturisirea credintei. Cand Neagoe Basarab isi scria invataturile catre fiul sau nu-l invata doar despre cum sa se descurce in viata, ci si cum sa fie un bun crestin. Cand multi opuneau rezistenta regimului comunist fie prin cuvant sau fapta, in public sau inchisori, nu o faceau pentru a-si apara interesele lor, ci si pentru ca aveau constiinta unei misiuni si trairi crestine, impotrivindu-se omului nou, ateu dorit de comunisti. Cand tinerii au iesit in strada in 1989 si au strigat „Vom muri si vom fi liberi” si “Cu noi este Dumnezeu”, unii chiar murind pentru asta, nu au fost manipulati, ci si-au exprimat trairea si nazuintele pentru o natiune crestina.

Evident, nu doar datorita crestinismului avem o tara, o anumita unitate si libertate de expresie, dar cu siguranta crestinismul, in general, si ortodoxia, in particular, au avut o influenta foarte importanta in istoria Romaniei. Chiar spatiul nostru rural a fost modelat in matca valorilor crestine si unele dintre cele mai frumoase creatii populare poarte pecetea acestei spiritualitati.

„In acest spatiu avem datoria ca macar sa ne cunoastem credinta. Nu datoria de a fi credinciosi, ci de a o cunoaste, inclusiv in cadrul scolii.”

Din cate am vazut programa de religie nu isi propune sa-i faca pe elevi credinciosi practicanti, ci sa cunoasca valorile religiei si sa fie formati in spiritul acestor valori. Iar printre acestea se numara libertatea, nu obedienta, iubirea, nu ura, infinitul si nu limitarea. Nu vad nimic nociv pentru un copil sa cunoasca si sa invete de mic, la scoala, religia majoritara a tarii in care traieste, chiar daca mai tarziu, ca adult, acesta alege o alta religie sau chiar ateismul.

Sunt nenumarate exemple de oameni mari de cultura care au primit de mici o educatie religioasa, fie in familie, fie la scoala, si peste ani i-au recunoscut valoarea formativa a acesteia. Este adevarat ca au fost si altii care au fost terorizati de bigotismul unui tata autoritar sau de rigiditatea si fortarile unui educator dintr-o manastire, dar acest lucru s-a produs nu atat din cauza religiei, ci din cauza modului cum a fost inteleasa si aplicata. In cele mai multe cazuri, contactul copiilor cu religia a avut o inraurire pozitiva asupra vietii lor. Nu am auzit de copii care, lasati in mod natural in jurul unor persoane cu viata sfanta, sa nu se simta bine, sau in fata unor icoane sa se simta agresati, sau intr-o atmosfera religioasa autentica sa nu fie linistiti si bucurosi.

„Contactul copiilor cu religia poate sa lezeze sensibilitatea si credintele parintilor, dar mult mai putin cele ale copiilor.”

Se vorbeste despre o posibila inlocuire a religiei cu o forma mai neutra si neconfesionala ca istoria religiilor. Personal, nu cred intr-o predare strict obiectiva, rece, neangajanta. Ma astept ca profesorul de matematica sa fie pasionat de matematica, profesorul de desen sa fie un indragostit de frumos, profesorul de sport sa fie un sportiv, profesorul de religie sa fie un credincios practicant. Altfel, educatia nu ar fi decat o simpla transmitere de informatii si cunostinte. Or educatia este cu mult mai mult decat atat.

Educatia ar trebui sa inspire elevul, sa-l modeleze, sa-i incalzeasca inima, sa-i cultive vointa. Iar aceste lucruri nu se pot obtine decat daca la catedra este un om care el insusi merge pe drumul despre care vorbeste elevilor. Cum ar putea fi predata religia ca o istorie a unor credinte si practici diverse, ca un inventar de idei si obiceiuri cultivate de diverse popoare? Formarea unui copil presupune o anume matca care are delimitarile proprii. insusirea temeinica a unei traditii este o premisa pentru respectarea ulterioara a celorlalte traditii cu care viitorul adult va intra in contact.

„Din fericire, esenta nu sta in cadere.”

Sunt trist cand vad ca oamenii isi hranesc viziunea despre religie, in general, si ortodoxie, in particular, din caderile oamenilor care traiesc sub povara vremurilor actuale. Afirm aceasta nu pentru ca aceste caderi nu ar exista, nu ca nu ar fi preoti plini de sine, iubitori de placeri, de stapanire, doritori de putere si folosind harul care le-a fost dat pentru folosul propriu, nu ca nu ar fi ierarhi care traiesc in opulenta, nu ca nu ar fi credinciosi vocali superstitiosi, duplicitari, luand din credinta doar ceea ce le compenseaza psihologic neajunsurile sufletesti, nu ca prin manastiri nu gasesti oameni de pripas, frustrati, deceptionati, cautand un refugiu dupa ce in lume nu si-au gasit locul, nu ca nu ar exista unul sau altul pentru care credinta e un simplu job care il ajuta sa se intretina sau se imbogateasca, nu ca nu ar fi profesori de religie care nu isi varsa frustrarile pe copii folosind o psihologie decadenta a amenintarii si pedepsei. Toate acestea exista, le-am trait si eu si le spun cu durere pentru ei si pentru mine in acelasi timp. Pentru ca si eu la randu-mi am propriile caderi si neputinte.

Din fericire insa, esenta nu sta in cadere. Exista nenumarate exemple contrarii de oameni care au intrupat in viata lor credinta la cel mai inalt nivel. Iar acestia pentru ortodoxie sunt Sfintii. Ei sunt modele despre ce inseamna credinta. Daca vrei sa vezi valoarea unei conceptii, a unei credinte, a unei activitati umane, intelept este sa te uiti la reprezentantii ei cei mai de seama. Daca voi vrea sa cunosc ce inseamna muzica, ma voi apleca asupra unui Beethoven, a unui Mozart, a unui Arvo Part sau Paco de Lucia, si nu ma voi poticni de zdranganelile vreunui manelist. Daca voi vrea sa vad ce inseamna fotbalul, voi privi la un Pele, Maradona, Messi si nu la un dilentant care poate iti ia ochii cu cateva jonglerii, sau la bataile si injuraturile suporterilor din tribune. Daca vreau sa vad valoarea medicinei, ma voi interesa de cineva ca dr. Dan Cioata, dr. Catalin Cirstoveanu. Daca doresc sa aflu despre iubire, nu voi intreba despre asta o „starleta” de filme pornografice. Daca vreau sa vad ce inseamna carmuirea prin istorie a unui popor, ma voi lasa ma degraba inspirat de Regina Victoria, Stefan cel Mare sau Ghandi decat de Hitler, Musollini sau Ceausescu.

Ar fi absurd sa contest valoarea muzicii, a fotbalului, a medicinii, a iubirii sau a patriotismului, doar pentru ca exista derapaje mai mari sau mai mici.

In mod similar, daca vreau sa vad ce poate aduce ortodoxia si sunt onest in acest demers, voi cerceta vietile celor pe care Biserica ii recunoaste ca Sfinti, sau a unor parinti recunoscuti cu viata sfanta. Ma voi apleca asupra unui Ioan Gura de Aur, Grigorie Palama, Serafim de Sarov, Ioan de Kronstandt, Luca al Crimeii sau Siluan Athonitul. Ma voi uita la parintii romani Arsenie Papacioc, Cleopa, Paisie Olaru, Galeriu sau Rafail Noica. Pot sa ii urmez sau nu pe calea pe care merg si ei, dar nu este corect sa spun ca drumul lor nu duce nicaieri pentru ca i-am vazut pe altii ca s-au ratacit pe cale. Eu am ales sa merg pe aceasta cale multumita celor care au mers inaintea mea si mi-au aratat ca ea duce la implinire.

„Am auzit de profesori de religie care s-au implicat in problemele personale ale elevilor, ajutandu-i chiar material sa-si continue studiile sau sa treaca peste situatii dificile.”

Se argumenteaza de asemenea ca religia este inutila din cauza comportamentului, incompetentei sau neprofesionalismului unor profesori de religie. Tot ceea ce se spune cred ca este adevarat, dar nu cred ca asta justifica eliminarea orelor de religie. Este o situatie generalizata in invatamantul romanesc. Sunt nenumarati profesori de informatica prin scoli, care sunt complet depasiti de tehnologia moderna si stiu mult mai putin decat unii elevi. Sunt profesori de limba romana care vorbesc cu grave greseli de exprimare si sunt profesori de matematica, fizica sau chimie rigizi si autoritari, care efectiv terorizeaza copiii sa invete la materia lor. Sunt profesori obositi de predare, fara nicio motivatie si pasiune pentru ceea ce fac. Sunt profesori invechiti care predau ceva ce nu mai are nicio legatura cu lumea in care traiesc azi elevii. Exista si cazuri particulare de profesori care nu mai au niciun tact pedagogic, care tipa si isi ascund neputinta in amenintari si invective, profesori care prin modalitatea in care isi predau materia, indeparteaza elevii tot mai mult de orice dorinta si bucurie de a cunoaste si explora. Sunt profesori care prin abordarea lor isi formeaza elevii sa invete, in final, doar pentru note, devenind simpli formalisti. Adeseori calitatea educatiei este mai degraba rezultatul eforturilor private ale parintilor si copiilor prin meditatii, cluburi, cercuri si alte activitati, decat cele publice ale scolii. Dar sunt acestea motive pentru ca din scoala sa fie eliminate anumite materii?

Putem vedea insa toate aceste prilejuri pentru a investi in cresterea calitatii actului educational la toate materiile, inclusiv la religie. Si la aceasta disciplina, ca si la celelalte materii, sunt si profesori exceptionali care, tacut, isi fac misiunea cu profesionalism. Am auzit de ore de religie la care s-au proiectat filme precum „La vita e bella”, s-au citit si comentat fragmente din Ernest Bernea, s-au prezentat lucruri precum numarul Phi, s-au facut ore transdisciplinare cu profesori de la alte materii pe teme de interferenta precum „Apa”. Exista ore de religie in care elevii participa cu bucurie si nu se simt indoctrinati, ci mai deschisi si luminati, ore in care elevii au invata compasiunea si voluntariatul implicandu-se in activitati umanitare, ore in care au avut sansa sa primeasca raspunsuri la intrebari sau framantari fundamentale, ore la care vin si elevi de la alte clase, ore in care copiii se simt innoiti sufleteste. Am auzit de profesori de religie care si-au manifestat iubirea crestina de elevi pana intr-acolo incat s-au implicat in problemele personale ale elevilor, in relatiile lor defectuoase cu parintii, in depresiile profunde prin care treceau, iar pe unii i-au ajutat chiar material sa-si continue studiile sau sa treaca peste situatii dificile. Este drept ca meritul este in ultima instanta al profesorului, dar si materia creeaza un cadru foarte potrivit pentru deschideri si abordari transdisciplinare greu realizabile la alte materii.

„Studierea religiei crestine ii poate aduce elevului o perspectiva mai inalta ampla asupra vietii.”

Acum traim intr-o lume in care trupul este important, este ingrijit si cultivat. Dar nu cred ca aceasta cultura a trupului vorbeste despre o valoare a trupului mai mare decat o avem in crestinism. Locul in care vine sa locuiasca Dumnezeu nu este sufletul omului, ci trupul lui. Viata dumnezeiasca se manifesta nu in sufletul si mintea omului, ci in trupul lui; singurul lucru pe care l-a creat Dumnezeu cu mainile Sale nu a fost cerul, sau planetele sau animalele sau gaurile negre sau apele (acestea au facute doar cu cuvantul), ci trupul omului. Hristos va purta in vesnicie un trup omenesc. Sunt multe definitii minunate ale omului, dar cred ca una dintre cele mai frumoase este cea dintr-o cantare a Bisericii care se canta la inmormantare si care spune: „chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor”. Chiar atunci cand omul este mort, cand incepe sa se descompuna si incet incet trasaturile umane par sa dispara – atunci biserica ii spune ca este (chiar si in aceasta stare) „chipul slavei lui Dumnezeu”.

Mesajul ultim al ortodoxiei este unul luminos, de incredere, de biruinta, de invingere a mortii si a raului, de iertare si transfigurare. Lumea ar fi mai saraca fara o pilda ca a fiului risipitor, in care tatal este primul care isi imbratiseaza fiul intors, chiar inainte ca el sa-si ceara iertare, fara iubirea de vrajmasi, fara modelul lui Hristos, care a ridicat iubirea la cel mai inalt nivel, fara imnul dragostei pe care il aduce Sfantul Apostol Pavel, fara chemarea „largiti si voi inimile voastre”. Lumea ar fi mai saraca fara acel parinte imbunatatit din pustia Egiptului, care, intrebat fiind ce face atunci cand cineva, obosit de lungimea slujbelor adoarme in biserica, a raspuns: „il iau si-l odihnesc pe picioarele mele”. Nu vad ce i-ar dauna unui elev toate acestea, ba, din contra, cred ca el poate fi castigat ca gasind un sens mai profund al lucrurilor, avand posibilitatea sa vada lumea mai transparenta, purtatoare a unui mesaj mai inalt, traind un mod de existenta mai adanc.

Daca omul nu este doar trup, iar viata lui nu se reduce doar la functii celulare, daca ce se intampla in el este mai mult decat activitatea unor neuroni, daca viata sufleteasca este mai mult decat o expresie de alta natura a vietii trupesti, ce poate fi rau pentru un copil sa afle in scoala despre suflet si cele ale sufletului? Ce presiune nociva asupra vietii unui copil ar fi ca el sa afle despre iubirea care nu cauta ale sale, despre lumina care lumineaza in intuneric, despre jertfelnicie, despre libertatea de a face binele, despre maretia si caderea omului, despre un sens care exista in toate?

Autor articol: Florian Filat