Daca ai unori senzatia ca nu stii ce sa mai faci, ca sa o scoti la capat cu cel mic, afla cum poti fi „co-terapeut” al copilului tau de la unul dintre cei mai prestigiosi cercetatori ai psihologiei moderne.
Profesorul Giorgio Nardone, fondatorul Centrului de Terapie Strategica din Italia, mi-a acordat un interviu despre cat de importanta este implicarea parintelui in viata copilului, cu prilejul recentei sale conferinte de la Bucuresti („Calarind propriul tigru”).
Oana Anghel: Cum se aplica tehnicile dumneavoastra, de Terapie Scurtă Strategică (TSS), in relatia parinte-copil?
Giorgio Nardone: Inainte de toate, cand vorbim despre o problema a copilului, chiar si o patologie a copilului, niciodata nu vorbim direct cu cel mic. Intotdeauna lucram cu parintii, rezolvam problema prin intermediul lor.
Le dam parintilor rolul de co-terapeuti. Iar acesta este un rol foarte important pentru ca reprezinta o cale de a evita opunerea parintilor – de obicei, acestia sunt foarte tematori atunci cand sunt nevoiti sa isi lase copilul pe mainile unei alte persoane (chiar daca este vorba despre un terapeut foarte bun).
Iar cel mai important lucru este ca evitam sa il facem pe cel mic sa creada ca ar fi bolnav (din punct de vedere psihologic). Pentru ca, daca micutul se convinge pe el insusi ca ar fi bolnav, s-ar putea chiar sa se imbolnaveasca – ar fi ca si cand s-ar adeveri o „profetie”.
Asa ca, de 25 de ani, am ales sa lucram doar cu parintii. In acest fel, am observat ca parintii, cand sunt indrumati corect, pot fi terapeuti extraordinari! Si, bineinteles, copiii isi urmeaza mult mai bine parintii, decat o persoana straina.
Un alt lucru de tinut minte atunci cand lucram cu parintii este sa nu ii invinovatim niciodata; nici macar atunci cand se incearca schimbarea totala, in atitudinea parintelui fata de copil. In schimb, este necesar ca, intre terapeut si parinte, sa se formeze o legatura stransa, de colaborare. Doar asa putem ajuta copilul cu adevarat.
De exemplu, in cazul parintelui hiperprotectiv, este nevoie sa eliminam aceasta supraprotectie pas cu pas, nu pe toata deodata. Folosim frica parintelui impotriva fricii. De obicei, parintii sunt prea protectivi pentru ca le este frica pentru ce ar putea pati copilasul lor. In acest caz, este important sa ii convingem ca, pe masura ce intretin aceasta frica, creste si riscul ca micutii lor sa aiba probleme psihologice.
Am avut rezultate foarte bune cu metoda TSS.
O.A.: Ce tipuri de probleme specifice cresterii copiilor pot fi rezolvate aceste tehnici ?
G.N.: Adesea, problemele copiilor tin de performanta scolara, de socializarea cu alti copii. Iar mai rar, dar foarte pronuntat, apar tulburarile obsesiv-compulsive, tulburarile de mancare, de somn etc.
Chiar si atunci cand vorbim despre o patologie, putem folosi strategiile TSS, pentru a-i ajuta pe parinti sa ajunga la aceleasi concluzii si rezolvari ca un terapeut.
O.A.: Cum se transfera problemele sau anxietatile parintilor la copiii lor? Cum pot fi prevenite?
G.N.: Aici este o alta discutie foarte importanta. De regula, anxietatea parintelui se transmite ca un virus asupra copilului.
Uneori insa, nu se transmite direct. Se intampla sa putem observa la copii comportamente total opuse fata de cele ale parintilor, fata de anxietatile parintilor.
De exemplu, duritatea si agresivitatea la copii pot fi niste reactii la temerile parintilor.
De aceea, este necesar sa stim sa depistam comportamentele ce influenteaza relatia parinte-copil. Totodata, este nevoie sa intervenim atunci cand solutia parintelui da gres; chiar si atunci cand comportamentul copilului este total diferit fata anxietatea mamei sau a tatalui.
De obicei, un prim pas important este de a-i convinge pe parinti de rolul important, pe care il au in viata copilului. Daca ii punem fata in fata cu abordarile gresite, pe care ei le-au incercat, vor intelege mai usor cum se creeaza si se perpetueaza un cerc vicios.
Doar asa vor colabora cu terapeutul. Pentru ca, atunci cand parintii isi dau seama ca isi ranesc inconstient copiii, vor opri aceste comportamente.
Asa ca, uneori, in mod strategic, este necesar sa ii punem pe parinti fata in fata cu fricile lor. Care va fi evolutia copilului, daca parintele continua cu aceste comportamente gresite? Astfel, chiar si cel mai reticent parinte va accepta sa isi modifice atitudinea.
O alta problema apare atunci cand parintii se autoamagesc ca totul merge bine si aleg sa ignore ca ei insisi au vreo problema.
O.A.: Stiu ca ati scris o carte despre modelele de familie. Ne puteti vorbi putin despre ele, asa cum le-ati definit? Care este specificul „parintelui modern”?
G.N.: In urma studiilor asupra evolutiei familiilor occidentale (cercetari ce au durat mai bine de 5 ani), am ajuns sa identificam cateva stiluri parentale diferite:
- Cel mai des intalnit este cel hiperprotectiv.
- Al doilea este cel permisiv, democratic.
- Al treilea este cel in care parintii nu isi asuma responsabilitatea, ci o deleaga altei entitati – profesori, specialisti etc.
- Alt model este cel care le combina pe cele trei de mai sus. Astfel, parintele este uneori prea permisiv, alteori prea protectiv, alteori nu isi asuma responsabilitatea. Este un comportament ambiguu, ce creeaza confuzii in mintea copilului.
- Modelul autoritar a ajuns pe ultimul loc, in randul familiilor occidentale. Este cel mai rar folosit. Daca stam sa analizam cum aratau stilurile parentale de acum 30 de ani, lucrurile s-au schimbat complet. Cand eram tanar, parintii erau, inainte de toate, autoritari.
Problema este ca, daca parintii exagereaza cu oricare dintre modelele mentionate, copiii vor creste foarte nesiguri pe ei si vor avea probleme in viitor.
Eu sugerez ca fiecare zi sa fie o provocare, sa nu picam intr-o rutina niciodata.
Pentru si mai multe informatii despre TSS, intra pe site-ul Centrului de Terapie Strategica.
Autor interviu: Oana Anghel – Editor Web Itsy Bitsy FM
sursa foto: freedigitalphotos.net
