Dragul meu camarad de arme,
Nu te cunosc, dar simt legatura dintre noi. Imi aduc aminte ca am fost in aceeasi situatie in care te afli si tu acum si ca mi-era frica de ce-mi va rezerva viitorul. Imi amintesc ca ma simteam foarte singura, pana cand am intalnit si alti oameni care se confruntau cu emotii similare, ceea ce m-a ajutat sa fac fata vestilor cu care tu te confrunti astazi.
Exact cu un an in urma am primit diagnosticul de Sindrom Down al lui Quinn. M-am asezat imediat la calculator si le-am povestit tuturor, intr-o maniera care ma face sa ma ascund de rusine acum, cand recitesc acea postare de pe blog.
Am avut ocazia sa privesc in urma la acele emotii, aflate atunci in stare bruta, si sa-mi reamintesc ca in acele momente nu stiam cate stiu acum. Si, ce este mai important: nu facusem inca cunostinta cu Quinn, a carui simpla existenta este cea mai mare realizare a mea. El reprezinta curajul meu din momentele de indoiala, rabdarea din momentele de haos si puterea de neclintit a unei micute fiinte omenesti – virtuti pe care le-am primit gratis. Dar nu stiam aceste lucruri atunci.
Eram ingrozita, izolata si zdrobita de durere!
Mi-era imposibil sa sarbatoresc aparitia iminenta a acestei noi vieti, atat din frica, cat si din furie. Am incuiat camera copilului si i-am ascuns luni in sir hainutele, intr-un gest plin de rusine, dar constienta in acelasi timp ca simpla lor prezenta m-ar fi aruncat intr-un vartej de durere. Stiam ca-l voi iubi pe Quinn cand se va naste, dar acest sentiment mi se parea intr-o mare discrepanta cu realitatea din saptamanile care au urmat aflarii diagnosticului.
Pe masura ce timpul se scurgea, ne confruntam cu noi probleme, iar mie imi era tot mai frica ca urma sa ma atasez de cineva care poate nu va supravietui. Jucam teatru in acele zile; aveam un rol pe care mi-l aminteam la perfectie de pe vremea cand fusesem insarcinata cu Atticus (primul nostru baiat).
Stiam sa raspund la toate intrebarile uzuale care i se pun unei femei insarcinate: ”Este baiat. Se va naste in ianuarie. Este al doilea copil.” Dar mereu simteam ca la aceste raspunsuri mai trebuie atasat un asterisc la final: ‘‘Are Sindrom Down. Doctorii l-au diagnosticat cu pleurezie si s-ar putea sa nu supravietuiasca.” Bineinteles ca n-am dat glas niciodata acestor note de subsol. Le-am spus oamenilor doar ceea ce voiau sa auda, pentru ca nimeni nu stie cum sa reactioneze la niste vesti atat de neasteptate.
Faceam glume si schimb de povesti cu celelalte femei insarcinate, in timp ce tineam ascunsa o invidie crunta ca lor li se vor naste copii „normali”, pe cand al meu nu va fi asa. Aceste femei nu purtasera discutii cu obstetricienii lor despre cele mai infricosatoare situatii care pot aparea. In timp ce eu cautam centre speciale pentru prescolari, asigurari de sanatate și gradinițe pentru copii cu nevoi speciale, acele mame fericite cumparau hainute pentru copiii lor si le zugraveau camera cu ochii stralucind de bucurie. Eu ma trezeam la ora trei aproape in fiecare dimineata, fara sa mai pot dormi de griji: eram convinsa ca nu eram in stare sa cresc un copil cu nevoi speciale. In acele luni de dinaintea nasterii lui Quinn, am fost pierduta.
Apoi s-a nascut Quinn, iar perceptia mi s-a schimbat total. Dupa un travaliu scurt, l-am tinut in brate si am simtit efectiv cum bucatile in care mi se sfaramase viata se asezau cuminti la locul lor, exact ca atunci cand, intr-un joc de puzzle, bucatile luate din nou separat si rearanjate formeaza o imagine cu mult mai frumoasa decat cea initiala.
Asa ca-ti spun, dragul meu camarad de arme: mai acorda-ti timp!
Da-ti voie sa plangi in voie copilul pe care ti-l imaginasesi ca-l vei avea. Da-ti voie sa traiesti sentimentele de furie si invidie, pentru ca nu tu ai ales sa te avanti intr-o asemenea aventura. Nu tu ai ales sa ai un copil ”special”. Dar va veni si ziua cand amaraciunea ta va iesi din adanc catre lumina si vei putea atunci in sfarsit sa respiri. Iar in acele momente iti vei da seama ca viata ta a luat o cu totul alta intorsatura.
Toti oamenii care se vor afla in preajma copilului tau vor deveni mai buni prin felul lui de a fi. Si, pentru ca vei reusi sa iesi din aceasta situatie dureroasa cu o noua perspectiva asupra vietii, vei invata sa-ti faci mai putine griji in legatura cu lucrurile neesentiale.
Ceasca de cafea varsata, blocajele din trafic, intalnirile ratate vor deveni nimica toata. Ai acum o misiune mai inalta decat inainte, asa ca aceste lucruri nu te vor mai putea influenta.
Si, pe masura ce copilul tau creste, orice succes al sau iti va aduce mai multa bucurie decat orice ti-ai fi putut imagina. Fiecare zambet, bataie din palme si gangurit vor fi o sarbatoare. Vei plange de bucurie cand il vei vedea ca se rostogoleste sau invata sa stea pe sezut pentru prima oara, dandu-ti seama in acele momente ca atentia acordata realizarilor obisnuite ale unui bebelus sunt mult prea exagerate.
Vei dobandi delicatete si rabdare si vei invata ca fiul/fiica ta are propriul drum in viata si se dezvolta in ritmul sau. Si-ti vei da seama cat de mult ti s-a imbunatatit viata, acum ca acest copil face parte din ea.
Iti vei face prieteni care merg pe acelasi drum ca si tine si vei simti fata de ei un atasament instantaneu. Nu-mi pot imagina viata fara acesti oameni; simt de parca am face toti parte dintr-o singura familie si ma interesez de copiii lor cu aceeasi hotarare si acelasi entuziasm pe care le simt pentru propriul copil.
Oare vor fi probleme? Desigur. Vor fi zile grele? Da. Dar nu exista nicio garantie in aceasta viata, asa ca trebuie sa cultivam fericirea indiferent de forma neasteptata in care ne e servita. Pentru mine, exista un sot iubitor si pe care ma pot baza, un copil precoce de 3 anisori si un bebelus cu Sindrom Down care are un zambet mai luminos decat al oricarei persoane pe care am intalnit-o.
Vei simti si tu bucuria – iti promit – iar atunci iti va fi imposibil sa o ignori.
Vezi si:
- Exista dragoste neconditionata?
- Ziua Mondiala pentru Sindrom Down
- O zi din viata unui copil cu autism
Sursa articol: Stiri pentru viata
