Ni se intampla sa avem momente in care pur si simplu nu ne mai intelegem copiii. De ce sunt atat de agitati? De ce nu asculta? Dar noi oare ii ascultam pe ei?
Cristina Negut, trainer specializat in comunicarea ESPERE, ne spune mai multe despre nevoia copiilor (si a oamenilor in general) de a primi atentie.
A.T.: Sunt copii disperati dupa atenti si copii relaxati si ok cu atentia pe care o primesc (le ajunge, le este suficienta). Altora nu le este suficienta niciodata.
De ce au copiii nostri nevoie de atata atentie?
C.N.: Au nevoie pentru simplul motiv ca atentia este cea care ii ajuta sa afle cine sunt – atentia noastra, a parintilor.
A.T.: Pentru mine, atentia este un limbaj de iubire.
C.N.: Prin atentia pe care noi le-o acordam, ei (n.a.: copiii) afla ce impact au comportamentele, cuvintele pe care ei le spun si le fac, doar prin atentie.
Apoi, atentia este si cea care ii ajuta pe ei sa afle cine suntem noi – ce ne place, ce nu ne place, cum suntem cand suntem nervosi sau bucurosi.
Atentia reprezinta lentila care ne traduce tot ce se intampla.
A.T.: Cum fac copiii cand nu dau atentie?
C.N.: Unii dintre copii, jucandu-se, aud foarte bine ce se intampla – si asta se numeste ca sunt atenti.
Cand nici nu aud, nici nu vad, atunci chiar nu sunt atenti. Cand nu dau curs cererii noastre, iar nu sunt atenti – in sensul ca au auzit cererea, dar nu ii dau curs pentru ca nu este valoroasa pentru ei, in acea clipa. In plus, nici noi nu le-am dat sansa sa ne poata spune „Dar nu as vrea sa fac asta”. Atunci, din cauza acestui mod prin care comunicam, ei prefera sa trateze cu non-atentie. Sterg cererea si isi vad de treaba lor. Sunt prinsi de alte activitati, mai tentante pentru ei si fara a capta stimulii din jurul lor.
A.T.: Este asta o lectie a copilului care nu primeste atentie de la parinti pentru ca el raspunde in aceeasi maniera in care parintele sau un adult important din viata lui il trateaza?
C.N.: Nu stiu daca este adevarat sau nu, dar eu cred cu tarie ca cei mici invata din ceea ce noi, adultii din jurul lor, suntem; nu din ce le spunem.
Atunci, daca noi devenim atenti la cum transmitem lucrurile (mai putin la ce facem si mai mult la cum facem) in relatia cu ei, copiii vor deveni si ei atenti la a intelege aceste procese.
Ori, daca pentru noi este important doar ce mananca, la ce ora vin de la scoala, cu ce se imbraca, ce note au luat, le acordam o atentie ingusta. Este o alee mica, pe care noi intram. Cum sa cunosti un copil numai pe o alee ingusta? Ai nevoie de o poiana, sa afli si cum se joaca si cum se bucura.
A.T.: Cum se comporta un copil care nu primeste atentia parintilor? Pentru ca, de foarte multe ori, aud parintii spunand „Este atat de agitat copilul meu. Nu inteleg ce are. Are tot ce ii trebuie si este agitat.”
C.N.: Chiar si atentia negativa este mai buna decat atentia.
Agitatia poate fi un prim semnal ca, undeva, noi am pierdut alte semnale valoroase si le pierdem de ceva timp – rautatile, comportamentele distructive (fie ca isi distrug jucariile, fie ca isi ciupesc fratii, fie ca provoaca, la scoala sau la gradinita, tot felul de conflicte). De ce fac asta? Pentru atentie, pentru a ramane impreuna.
Eu cred ca atentia poate fi o forma prin care hranim relatia. Jacques Salomé spune mereu: „O relatie se cere hranita si igienizata. O relatie e ca un organism viu.” De fapt, cred ca atentia este suportul, lumina pentru fotosinteza relatiei.
A.T.: Ca sa infloreasca.
C.N.: Si imi dau seama ca ai nevoie de un antrenament ca sa fii atent. Pentru ca nu este asa de simplu. Ai nevoie de deprinderea de a vedea in spatele cuvintelor, in spatele comportamentelor, in spatele bolii.
A.T.: Si asa ajungi sa nu mai ai timp sa fii atent. De fapt, nu mai esti atent pentru ca tocmai ai avut o reactie.
C.N.: Sau esti atent, dar doar la suprafata, la efect. Fiind atent numai la efect, umbli la suprafata evenimentelor si a relatiei. Nu esti in profunzimea relatiei, nu o hranesti cu adevaruri.
A.T.: Asadar, la intrebarea „De ce au nevoie copiii nostri de atentie?” raspunsul ar fi: pentru a se simti iubiti si protejati.
C.N.: Copiii mai au nevoie de atentie pentru a se simti acceptati, valorosi si recunoscuti.
A.T.: As vrea sa mai fac o paranteza. Sunt copii care au nevoie de atentia unor grupuri mari si sunt copii care au nevoie de atentia persoanelor marcante din viata lor.
C.N.: In ceea ce priveste programul atentiei din partea parintilor, prima intrebare ar fi „Cum ti-a fost azi?”, „Cum ti-a fost la scoala?”, „Cum te-ai simtit astazi la scoala?”
Nu ne concentram pe „Ce note ai luat?” sau „Ce ai facut?”, ci pe gandurile, placerile, neplacerile simtite de copil, in ziua respectiva.
Si nu punem accent pe ce au facut ceilalti pentru ca iar ii pierde.
Este nevoie de un antrenament ca sa reusim sa ii aducem din anti-comunicare (practicata cu desavarsire la scoala) in comunicare, adica in impartasirea eu-ului. „Azi, la scoala, m-am simtit nefericita”, ar putea ajunge sa spuna copilul, de exemplu.
In spatele actiunilor, stau mai degraba niste sentimente. Uite, mi-ai amintit de un joc care mi-e tare drag: cararea sentimentelor – o pagina in care sa alegi si sa scrii cuvinte care descriu sentimente; seara, adunam cele mai relevante sentimente pe care le-am trait in timpul zilei; le inconjuram si le unim cu o carare.
Este si un moment in care sa ne amintim si ce am facut, dar, mai ales, cum am trait ceea ce am facut. Pentru ca esenta schimbarii nu sta intai in actiune; sta intai in a descoperi care au fost sentimentele care ne-au animat in timpul zilei. Ce mi-a dat rost/sens? Ce m-a facut sa fiu activ? Ce m-a facut sa pun intrebari? Ce m-a facut sa ma retrag? Sentimentele stau la baza actiunilor mele.
Si, daca ii invatam pe copii sa descopere aceste lucruri, ei insisi, pe de o parte, isi dezvolta vocabularul si nu mai raspund monosilabic. Hai sa ii ajutam pe copii sa isi identifice starile! Identificandu-si starile, fiind atenti la ele, eu i-am vazut cum infloresc si gasesc atentie si pentru alte momente, alte stari.
Cred ca de aici incepe antrenamentul: de la a cauta in spatele actiunilor sentimentele. Care sunt sentimentele pe care se sprijina actiunile mele?
Apoi, este necesar sa trecem peste intrebarile simple, precum „Mami, ce mancam azi?”. Sa incercam sa observam si cum intreaba: din camera lui, in timp ce face lectiile, sau venind langa mine si incercand sa puna si el mana pe lingura pentru a ma ajuta. Sunt doua comportamente diferite, intrebarea este aceeasi. Forma in care intrebarea vine spre mine imi da o informatie. Hai sa incepem sa decriptam informatiile care vin pe langa cuvinte.
A.T.: Sa fim atenti la tot ceea ce ii inconjoara, nu doar la ceea ce spun. Sa fim atenti la starea lor de spirit.
C.N.: Sa ne folosim simturile care sunt dincolo de auz. Sunt simturi pe care poate ca le-am lasat putin sa adoarma. Dar ele sunt acolo. Sa le trezim, sa ne propunem constient sa aflam ce se afla in spatele intrebarii.
Cred ca, undeva, am uitat sa facem asta pentru ca este greu, este incarcator sa fim atenti si la ceea ce spun copiii nostri si la ce fac in timp ce spun. Acest lucru cere o ascultare activa.
Nu mai traim in acest tip de dinamica – actiune-reactiune. Traim intr-o dinamica in care pot sa si tac, atunci cand copilul ma intreaba ceva.
Si forma in care transmitem mesaje spune ceva: mi-e drag de tine, mi-a fost dor de tine toata ziua, vino si stai cu mine. Este necesar sa fim stimulativi in comunicarea noastra.
sursa foto: FreeDigitalPhotos.net
