„Minciuna, draga de ea” – spunea un tatic, la unul dintre cursurile mele – „este total inofensiva, este doar o omisiune a unor elemente din realitate. Cand se fac mari copiii inteleg ei singuri de ce a fost utilizata.” Oare?
Omisiunea, chiar ea, este un element important in comunicare, deoarece atunci cand o folosim, alaturi de distorsiune, de obicei, cream o bariera in comunicare, iar efectul poate avea consecinte neplacute.
Cel mai frecvent, copilul minte pentru a nu fi pedepsit. Daca a luat o nota mica in trecut si a fost pedepsit aspru sau chiar batut, este normal sa ascunda adevarul pentru a evita pedeapsa, si din teama de consecinte.
Cand omitem sa spunem ca noi cumparam cadourile de Craciun si mai si distorsionam un pic realitatea, introducandu-l pe batranelul simpatic cu barba lunga si alba, nu facem altceva decat sa-i inducem copilului o idee cu un scop prestabilit, scop ce adesea implica recompense, daca a fost cuminte, sau pedeapsa, daca a fost neascultator. Mai punem si cateva etichete in ecuatie si micutul invata ca minciuna este extrem de folositoare.
Asadar, minciuna:
- se invata, urmand modelul celor din familie, anturaj;
- se induce prin etichetare: daca tot imi spui in fiecare zi ca sunt mincinos, la un moment dat ma voi transforma in unul;
- se utilizeaza de frica pedepsei, ascunderea adevarului fiind o portita de evadare, cand parintele nu asculta ceea ce ii spune copilul, il invinovateste frecvent, fara sa stie realitatea si pedepseste usor;
- se utilizeaza pentru a multumi, fie parintii, fie profesorii, colegii de scoala sau grupul din care fac parte copiii; astfel, realitatea este deformata, sunt inventate povesti fantastice pentru a-i face pe ceilalti mandri de ei – stima de sine este foarte scazuta in aceste cazuri;
- se utilizeaza pentru a atrage atentia, cand copiii simt ca nu primesc suficient timp din partea parintilor, cand se simt deconectati; atunci mint ca s-au lovit rau, ca au pierdut ceva, ca ii doare burtica, etc. – orice pentru a castiga timp cu parintii.
Astfel, pentru a evita incurajarea copiilor in utilizarea minciunilor, putem face urmatoarele:
- Sa fim modele demne de urmat. Statistic vorbind, copiii care mint mult au parinti care mint si ei, la randul lor. Sinceritatea este si va fi intotdeauna atuul unui parinte autentic.
- Sa nu mai etichetam copiii ca fiind „mincinosi”, atunci cand inventeaza povesti. Pana la varsta de 7 ani, copiii traiesc in lumi imaginare, iubesc miracolele si magia – care sunt prima sursa de optimism a fiintei umane – si este firesc sa fie asa. Decat sa le spunem ca sunt mincinosi, mai degraba intram in jocul lor, daca este unul, sau le explicam importanta adevarului.
- Sa ascultam cu atentie ce ne povestesc.
- Sa fim atenti la emotiile si trairile lor, sa le dam nume acestora, formand un vocabular al lumii noastre interioare.
- Sa evitam invinuirea copilului, gandindu-ne mai degraba la problema in sine si la eventuala solutie pe care o poate gasi chiar micutul.
- Sa respectam intimitatea copiilor, sa ne obisnuim cu ideea ca ei au viata lor si nu vom afla totul, intotdeauna.
- Sa-i asiguram de dragostea noastra neconditionata, sa le aratam ca si greselile sunt parte din viata noastra, ca ele pot fi rezolvate, daca nu sunt ascunse.
- Sa le multumim de fiecare data cand ne spun adevarul.
- Sa evitam pedepsele, atunci cand descoperim o minciuna, reamintindu-ne ca cei mici mint tocmai de frica de a nu fi pedepsiti, cateodata.
Discutiile libere, intelegerea, ascultarea, conectarea, dragostea neconditionata pot face un om, nu numai un copil sa fie sincer, de fiecare data.
Tu cum reactionezi cand copilul minte? Spune-ne in rubrica de comentarii.
Pentru a afla mai multe despre minciuna copiilor, citeste urmatoarele articole:
Autor articol: Gabriela Maalouf – Consilier in dezvoltare personala
