Ce inseamna dragostea neconditionata?

Se spune ca „educatia incepe de acasa”. Dar, ca parinte, cum faci aceasta educatie? Iata cateva sfaturi pentru a creste un copil independent, intr-o familie iubitoare.

Alaturi de Despina Badescu, redactor-sef al platformei online Totul Despre Mame, am cautat cateva exemple pentru a explica mai bine termenul de „unconditional parenting”. Despina ne aduce si cateva pasaje din lucrarile psihologului american Alfie Kohn, care sa ne inspire in cresterea celor mici.

Descopera in interviul de mai jos care sunt cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii (in mod inconstient) in educarea copiilor si cum le putem indrepta.

Oana Anghel: In ceea ce ii priveste pe parinti, ce inseamna dragostea neconditionata?

Despina Badescu: Dragostea neconditionata este un lucru simplu si complicat, in acelasi timp. Dragostea neconditionata presupune sa ne iubim copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac, dar sa si trasmitem acest lucru.

Copiii nu trebuie sa duca o lupta permanenta pentru a ne castiga atentia si iubirea, nu trebuie sa manance frumos, sa fie cuminti sau sa-si faca ordine in camera ca sa primeasca dovezi de iubire din partea noastra.

Adica, sa manance frumos si eventual sa isi faca si ordine in camera, dar nu pentru a se simti iubiti de noi, ci pentru ca simte nevoia si isi doreste sa vada curat in jurul sau.

Sa reiau: copiii trebuie sa simta iubiti si acceptati neconditionat, pana la ultima celula din corpul lor, chiar si atunci cand o dau in bara.

In primele pagini ale volumului „Parenting neconditionat”, Alfie Kohn explica:

„Psihanalistul Alice Miller a observat la un moment dat ca este posibil sa iubesti un copil cu inflacarare, dar nu in modul in care are el nevoie sa fie iubit. Daca are dreptate, intrebarea esentiala nu este daca – nici macar cat – ne iubim copiii. Conteaza la fel de mult cum ii iubim. Odata ce intelegem acest aspect, putem sa intocmim destul de repede o lista lunga cu diferite tipuri de iubire parinteasca si cu sugestii referitoare la care este mai bun. Aceasta carte analizeaza o astfel de distinctie – si anume aceea intre a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac si a-i iubi pentru ceea ce sunt. Primul tip de iubire este conditionata, si anume copiii trebuie sa o castige comportandu-se asa cum credem noi de cuviinta sau ridicandu-se la inaltimea standardelor noastre. Al doilea tip de iubire este neconditionata: nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cat de cuminti sunt sau orice altceva.”

Daca va faceti griji ca iubirea neconditionata ii va transforma pe copii in niste rasfatati, incercati sa va aduceti aminte cum v-ati simtit atunci cand ati primit o dovada de iubire neconditionata de la un om apropiat. Ce a starnit in voi? Dorinta de a profita de el si de a nu tine cont de sentimentele lui sau, din contra, a scos la suprafata toate intentiile voastre bune? Cred ca raspunsul e clar.

O.A.: Daca parintii isi pedepsesc sau isi recompenseaza copiii, asta inseamna ca, automat, nu ii iubesc neconditionat? Dezvoltati.

D.B: Cum spuneam mai sus, toti parintii isi iubesc copiii, dar nu toti copiii se simt iubiti de parintii lor.

Pedepsele si recompensele ii fac pe copii sa se simta iubiti numai atunci cand fac ceva pe placul adultului, iar acest lucru e daunator pe termen lung pentru stima de sine a copilului, dar si pentru relatia cu parintele.

Asa cum spune Alfie Kohn aici:

„Mesajul ascuns pe care il transmitem copiilor prin pedepse si recompense este: Eu sunt singurul in masura sa judec cum ar trebui sa te porti! Sedusi de rasplata (laude, stelute, note, bunatati, jucarii) sau terorizati de amenintare, copiii vor ajunge sa faca totul pentru a ne impresiona, dar nu pentru ei insisi.”

Ne dorim asa ceva?

O.A.: Ce se intampla in cazul copiilor care nu asculta de „vorba buna” sau cu care parintii nu se pot intelege intr-o conversatie. De exemplu, copilul care deseneaza pe pereti – este un lucru des intalnit, mai ales la copiii foarte mici (2-3 anisori). Cum ii explici ca nu este bine ceea ce face, tinand cont de faptul ca este prea mic sa inteleaga motivele expuse de parinti?

D.B.: Aletha Solter prezenta anul trecut in Romania, in cadrul unei serii de conferinte, cele trei situatii in care copiii ajung sa se „poarte urat”:
– atunci cand acestia incerca sa isi indeplineasca o nevoie,
– cand nu cunosc regulile sau sunt prea mici ca sa le urmeze,
– cand au o trauma nevindecata.

In exemplul de mai sus, lucrurile sunt simple: copilul e prea mic pentru a integra regula „nu desenam pe pereti” in sistemul sau, iar la acest lucru se adauga si nevoia lui de explorare si de joaca.

Daca esti in cautarea unei solutii pentru a-l face pe copil sa nu deseneze, ai pornit gresit la drum. Ar fi mai bine sa fii in cautarea unei solutii care sa protejeze peretii de inevitabilele desene.

Dar, lasand gluma deoparte, nu exista o solutie magica pentru a te intelege cu copiii in orice situatie si in orice conversatie, pentru simplul fapt ca sunt copii.

Sau, ba da, exista o solutie magica. Sa printam acest mesaj si sa il punem undeva la vedere, in casa:

„Cand un copil mic face o criza de furie sau refuza sa intre in cada asa cum a promis, acest lucru poate fi inteles si prin prisma varstei pe care o are – si anume, a incapacitatii de a intelege sursa nemultumirii sale, de a-si exprima sentimentele intr-un mod mai acceptabil, de a-si aduce aminte sa se tina de promisiune.” (Alfie Kohn, „Parenting neconditionat”)

Descopera in pagina urmatoare cum ne manipulam copiii fara sa ne dam seama si alte exemple despre cum ii putem ajuta pe cei din jur.

[page]

O.A.:Care ar fi abordarea corecta in cresterea copiilor? Puteti sa imi dati cateva exemple?

D.B.: Si in acest caz lucrurile sunt simple si complicate, in acelasi timp.

Abordarea corecta in relatia cu copiii este aceeasi pe care ar trebui sa o avem oricand avem de-a face cu alte fiinte umane: trebuie sa se bazeze pe respect si pe dorinta de a-l intelege pe celalalt.

Ce sa mai adaug? Ca ar trebui sa ii implicam pe copii in luarea deciziilor, ca nici permisivitatea, nici disciplina nu sunt solutia ideala atunci cand vine vorba de alte fiinte umane, ci cooperarea si cautarea de solutii impreuna functioneaza mult mai bine pe termen lung.

Mie mi-a placut la nebunie povestea spusa de Alfie Kohn in „Parenting neconditionat”, despre cum a rezolvat o problema impreuna cu fiica sa, care intarzia zilnic la gradinita din cauza ca imbracatul de dimineata ii lua prea mult timp: au discutat si au decis impreuna ca cea mica sa mearga la culcare deja imbracata cu hainele de gradinita.

Reiau precizarea autorului – aceasta nu este o pledoarie pentru a va trimite copiii la culcare imbracati, eventual, cu haina, ghete sau caciula, pentru a grabi procesul de dimineata – ci pur si simplu o varianta de rezolvare a unei probleme.

Da, bunicii s-ar mira: „Cum, draga, sa doarma imbracata!”, prietenii fara copii ar fi intrigati: „Face copilul asta ce vrea din voi. Cum adica? Nu sunteti in stare sa o treziti la timp?”, dar cam atat.

Una peste alta, copilul a participat la rezolvarea unei situatii tensionate in care era implicata, diminetile familiei au fost mai linistite si ea a ajuns la timp la gradinita. Iata trei avantaje in fata carora ciudatenia de a dormi in fiecare seara imbracata paleste, nu-i asa?

O.A.: Cum isi manipuleaza parintii copiii?

D.B.: E de ajuns o vizita in parc pentru a scrie un manual de manipulare.

Iata cateva expresii clasice: „Daca esti cuminte, iti iau pufuleti!”, „Daca plangi, nu mai mergem la leagane!”, „Nu-ti dau biscuiti decat daca iti imparti jucariile cu baietelul!”, „Ai fost cuminte si meriti o inghetata!” etc.

Ati inteles despre ce e vorba: oferirea de mita si folosirea amenintarilor pentru a-i face pe copii sa actioneze cum ne dorim noi.
Daca sunteti parinti, numarati de cate ori folositi aceste tehnici de-a lungul unei zile si incercati sa faceti ceva cu acest rezultat, eventual inainte ca cei mici sa aplice aceleasi tehnici in relatia cu noi („Daca nu imi cumperi jucaria X, nu te las sa faci cumparaturi!”)

O.A.: In ce fel este daunator pentru copil faptul ca parintii il lauda atunci cand face ceva bine?

D.B.: Pai, nu cred ca este daunator ca parintii sa-si laude copilul atunci cand face ceva bine. Ce parinte nu izbucneste in aplauze (si nici macar nu exagerez) atunci cand copilul face primii pasi? Ce parinte nu spune „Bravo!” atunci cand copilul isi nimereste gurita cu lingura de mancare sau termina un puzzle de 56 de piese?

Este daunator sa-i laudam pe copii atunci cand urmarim un scop, cand vrem sa gasim o „scurtatura” pentru a-i convinge sa faca ceva ce ne dorim noi, adultii.

Este daunator sa ii spunem copilului „Bravo!” prea des – e atat de simplu sa ii facem pe cei mici sa astepte aprobarea noastra la fiecare pas! Este daunator sa ii spunem copilului „Bravo!” atunci cand interesul ar trebui sa ramana pe ceea ce face el, nu pe efectul actiunii sale asupra noastra.

Lucrurile sunt simple:

„E nevoie sa analizam motivele din spatele vorbelor (exprimarea autentica a entuziasmului este mai buna decat dorinta de a manipula comportamentul viitor al copilului), precum si efectele lor adevarate. Il ajuta actiunile noastre sa aiba un simt al controlului asupra propriei vieti – sau sa astepte mereu aprobarea noastra? Il ajuta sa devina mai entuziasmat de ceea ce face – sau transforma actiunea in ceva ce vrea sa faca cat mai repede pentru a primi bataia pe umar?”

Puneti-va aceste intrebari ridicate de Alfie Kohn in articolul „5 motive ca sa nu mai spunem BRAVO” si veti vedea daca obisnuiti sa va laudati copiii din cele mai (ne)sincere motive!

O.A.: Cum pot ajunge aceste mesaje de educare a parintilor in familiile mai putin informate? Sa fim sinceri, in continuare, in Romania, sunt extrem de multi parinti care si acum isi bat copiii, tipa la ei si nu considera ca au ce vorbi cu cel mic; pe principiul „Este doar un copil, nu intelege”.

D.B.: Nu numai in Romania, din nefericire. Si tot din nefericire, nu exista o solutie minune, un medicament pe care sa il gasim la farmacie si care sa ne faca sa reconsideram felul in care ne purtam noi, parintii.

In relatia cu copiii nostri venim cu tot bagajul mostenit de la generatiile anterioare, cu toata copilaria noastra si copilaria parintilor sau a bunicilor nostri, or aceste lucruri nu se sterg prea usor, of!

Dar se poate face ceva, din simplul motiv ca orice se poate schimba. Dincolo de articolele, cartile si emisiunile care sunt din ce in ce mai numeroase si mai la indemna parintilor, mai sunt si gesturile mici, din viata de zi cu zi.

Atunci cand vedem o mama in parc furioasa si depasita pentru ca fiica ei de 2 ani si jumatate tocmai face o criza langa chioscul de inghetata, ii putem arata putina empatie, strecurandu-i o informatie despre „terrible twos” (n.a.: varsta de doi ani a copiilor este considerata „teribila”).

Cand asistenta de la neonatologie ne sfatuieste sa-i facem gauri pentru cercei unei bebeluse in varsta de 2 zile, pentru ca oricum „bebelusii nu simt durerea”, sa-i strecuram un articol despre dezvoltarea bebelusilor, mai nou de anii ’80, bineinteles.

Cand vedem o prietena ca isi plesneste copilul pentru ca acesta tocmai si-a batut fratele, sa incercam sa-i explicam cat de absurd este sa interzicem cuiva bataia prin a-l bate.

Da, o sa primim si cateva injuraturi si nu se vor vedea mari schimbari, dar si sa pui pe cineva pe ganduri este o mica victorie.
Mai grav este ca exista si parinti in familii informate, care isi bazeaza educatia pe principiul „Este doar un copil, nu intelege”.

Alfie Kohn va sustine pe 16 noiembrie la Bucuresti doua conferinte: Parenting neconditionat (importanta iubirii neconditionate In educarea copiilor) si Scolile pe care le merita copiii nostri (educatie progresista versus invatamantul traditional). Inscrierile se fac pe site-ul Totul Despre Mame.

In curand se va lansa “Parenting neconditionat”, cea mai cunoscuta dintre cartile scrise de Alfie Kohn.

sursa foto: freedigitalphotos.net